Viermele

Cristos şi-a dat duhul şi Iosif din Arimateea a mers la Pilat şi a cerut trupul Lui, ca să-l îngroape după datină. L-au uns, l-au înfăşurat în giulgi, l-au pus în mormânt şi au prăvălit deasupra o lespede mare şi grea ca timpul.
În tot acest timp Sfânta Maică, peste măsură de îndurerată, n-a vărsat nici măcar o singură lacrimă. Sta şi privea în jur, pierdută în durere. Ochii ei se opriră pe viermele aflat pe o frunză, mergea târându-se, mânca lacom omorând frunza, fugea de soare şi niciodată nu-şi ridica fruntea spre soare. Oriunde murea şi putrezea ceva el şi fraţii săi erau prezenţi.
„Urâte vietăţi şi viermii ăştia!” îşi spuse, în sinea ei.
Apoi deodată viermele se opri din devorarea frunzei. El se aşezase pe spatele frunzei, către codiţă şi robotea de zor, să facă fir şi să se înfăşoare. Muncea cu spor torcând fir străveziu, strălucitor subţire dar foarte tare şi în scurt timp s-a prefăcut într-o gogoaşă albă de mătase lucitoare.
„Vietăţile astea mărunte, nu ştiau ce se întâmplase, îşi vedeau de ale lor şi apoi, ce le păsa lor! Nu ştiu şi poate nici nu trebuie” gândi în sine Maica.
Împietrirea durerii a mai slăbit după cădera nopţii, când a rămas singură lângă mormântul Fiului şi a putut lăcrima în voie. Privea în jur deznădăjduită. Toate îi păreau fără rost şi durerea ei de mamă nu putea cuprinde înţelesul morţii Fiului. Nici o mamă nu se poate împăca uşor cu moartea copilului ei. Înima se zbuciuma, cugetul se zbuciuma, dar răspuns nu găsea şi nu înţelegea cu nici un chip, ce are să fie cu ea, după această moarte.
La răsărit cerul prinse a se lumina. Lumea îşi vedea de mersul ei.
Cum sta Maica şi se zbuciuma, în zori, când primele raze de soare au luminat locul, ochii i-au căzut iar pe gogoaşa de mătase, pe care o privise, cum se ţese, în ajun. Acum părea că mişcă…deodată s-a găurit şi încet, încet, încet din ea a ieşit un fluture minunat, ce şi-a întins aripile murticolore, mari, gingaşe şi întro clipă şi-a luat zborul. S-a tot rotit pe florile şi frunzele din jur, s-a aşezat o clipită pe mâna Mariei, ca şi cum ar fi mângâiat-o, apoi pe neaşteptate s-a ridicat în înaltul cerului de primăvară..
Deodată Maria a înţeles, că Dumnezeu îi vorbise prin vierme şi fluture şi îi dezvăluise marea taină: după moarte este viaţă, Cristos va Învia!

Ileana Vasilescu
(din vol. Surâsul Cerului. Poveştile Maicii Domnului)