Sărbătoarea ca nevoie spirituală 2

Sărbătoarea întreţine legătura cu divinitatea, reface şi armonizează spaţiul comunitar, pune omul şi societatea în raport cu Cosmosul. E bine să păstrezi tot timpul un deget în barba lui Dumnezeu, spune înţelepciunea străbună. În viaţa cotidiană legatura cu sacrul tinde să slăbească, de aici importanţă sărbătorii, care-i abate pe oameni de la cele lumeşti, ajutându-i să reînnoade legăturile cu spiritualitatea. Cosmosul se dezvăluie celor pregătiţi.
Sărbătoarea este momentul, când pot să te ocupi de mersul soarelui pe cer, de puterea vântului şi a ploii, de fecunditatea femeilor şi vitelor, de fertilitatea pământului, de pericole: lupii, şerpii şi insectele, spune I. Nicolau – Ghidul Sărbătorilor Româneşti.
Pentru omul societăţii tradiţionale, zilele de lucru erau anexate la zilele de sărbătoare. pentru noi, sărbătoarea este anexată la zilele de lucru… Decăzând, sărbătoarea (care pulverizează timpul), omul e asaltat de zădărnicia lumii sale şi de timpul implacabil. Atunci acest om modern este împins automat spre ceea ce el considera drept soluţii: accelerarea şi mecanizarea vieţii, trăirea clipei, refugiul în muncă necurmată, şi care nu sunt decât prăbuşirea în zădărnicie. Izolare de divin, de realitatea cosmică duce la setimentul singurătăţii şi minimalizării. Omul trăieşte sentimentul că este abandonat. madonna-on-a-crescent-moon-in-hortus-conclususOmul lumii vechi vedea sub măşti divinul, cosmicul… Absolutul.
Sărbătoarea este existenţă raţionalizată în sens spiritual. Fără sărbătoare suntem mai puţin oameni.
Definitorie pentru om e capacitatea lui de încadrare spiritulă în realitatea generală.
Creştinul simte sărbătoarea ca pe o victorie continuă, ca pe o trecere sub arcul de triumf al Cosmosului. În sărbătoare nu mai e nevoie să se caute raţiuni de viaţă, căci existenţă în ea însăşi oferă o supremă raţiune. Cunoaşterea prin lumina sărbătorii îl face pe om să se simtă totodată anonim şi adânc personal şi să se simtă ridicat la potenţa maximă a omeniei lui. Dacă misticul şi-nţeleptul sunt fericiţi sau cel puţin plini de sens, e pentru că ei au găsit mijlocul să trăiască realitatea sub perspectiva unei permanente sărbători, spune Vasile Băncilă în lucrarea: „Duhul Sărbătorii”
În Sărbătoare, omul trăieşte sentimentul comuniunii depline cu semenii şi Cosmosul, sentimentul coinciderii cu sine însuşi. Sufletul se umple cu Lumina comuniunii cu Divinitatea, cu Spiritualul, cu Absolutul, căci în spaţiul magic al Sărbătorii, Divinul coboară în lume, pământul se bolteşte spre înalt, materialitatea este sublimată şi totul devine semnifiacativ. Sărbătoarea îl aduce pe om la maximul umanităţii sale. În timpul Sărbătorii sunt pulverizate întrebările, problemele, concurenţele, limitele, omul se revarsă în Cer, care devine adevărata canava a existenţei sale.
Sărbătoarea este un botez spiritual, o degustare terestră a dulceţii Raiului.
Orice încercare de desfinţare a Sărbătorii este o crimă împotriva sufletului omenesc, contra umanului însuşi. Toate „revoluţiile” de aiurea, au încercat să desfiinţeze sărbătorile şi au sfârşit pentru a le accepta. Protestanţii, care s-au opus fastului serviciului religios au acceptat în timp, mai multe sărbători, decât a fost în intenţia iniţiatorilor. Budiştii, care s-au ridicat împotriva sărbătorilor generale, au ajuns să aibă propriile sărbători. Moise, a folosit numai zece porunci pentru introducerea legii, dar a avut nevoie de o carte întreagă (Vechiul Testament) pentru a fixa sărbătorile. Comuniştii, care au desfiinţat sărbătorile religioase şi au introdus sărbătorirea prin muncă, au ajuns în final să inventeze sărbători, recunoscând astfel nevoia omului de sărbătoare.
Sărbătoarea face spiritul să respire, iar Eul se simte eliberat de răul existenţei cotidiene.

ileana vasilescu