Rudolf Steiner – Antropologia generală ca bază a pedagogiei

Ed. Triade-1998

 

“Este foarte important să fim în permanenţă conştienţi: să nu ucidem nimic din omul în devenire, ci să-l educăm şi să-l învăţăm în aşa fel încât să rămână viu, să nu se usuce, să nu împietrească. Astfel,  că va trebui să  deosebiţi cu grijă noţiunile pe care le aduceţi copiilor, de cele  care nu trebuie să se supună unei schimbări. Aceste noţiuni vor putea da copilului un fel de schelet al sufletului său. Cu toate acestea va trebui  să vă gândiţi să daţi  copilului ceva ce va trebui să rămână  pe toată viaţa. Nu trebuie să daţi noţiuni moarte despre amănuntele vieţii şi ale lumii. Va trebui să daţi  noţiuni vii despre amănuntele lumii şi vieţii, care se dezvoltă organic chiar împreună cu el. Dar va trebui să puneţi totul în relaţie cu omul. În final toate vor trebui să conveargă, în concepţia copilului, către ideea  de om. Şi  asta face parte din noţiunile care trebuie să rămână peste timp. Tot ce daţi copilului atunci când îi povestiţi o fabulă, şi o aplicaţi la om, când  la istorie naturală (zoologie) raportaţi sepia şi şoarecele la om, la telegraful lui Morse, un sentiment al minunii ce se întâmplă la transmiterea prin pământ…toate acestea sunt lucruri care leagă întreaga lume, în amănuntele ei, cu omul. Dar conceptul de om este construit doar treptat, nu se poate preda copilului o noţiune finită despre om. Este cel mai frumos lucru pe care i-l putem da copilului în şcoală, pentru tot restul vieţii, ideea,  cât mai multilaterală, cât mai atotcuprinzătoare, de om.(…)

Ceea ce trăieşte în om are tendinţa de a se transforma întrun mod cu adevărat viu în viaţă. Deci dacă veţi realiza crearea la copil a noţiunilor de veneraţie, de adoraţie, noţiuni despre tot ce numim întrun sens atotcuprinzător atmosfera de rugăciune, atunci o astfel de  imagine din copil, care este pătrunsă de atmosfera de rugăciune, este vie, rezistă până  la o vârstă înaintată şi se transformă la vârsta matură în capacitatea de a binecuvânta, adică de a răspândi mai departe şi altora atmosfera de rugăciune.”

p.120-121