Roza lui Paracelsus – Jorge Luis Borges

(nota redacţiei: athanorul este cuptorul alchimiştilor în care se obţine aur…totul fiind metaforă)

Din atelierul sau, aflat în două încăperi scobite în stâncă, sub nivelul pământului, Paracelsus îi ceru Dumnezeului său, vagului său Dumnezeu, oricărui Dumnezeu, să-i trimită un discipol. În  sobă, un palid foc proiecta pe ziduri umbre neregulate. Să se ridice pentru a aprinde lampa de fier ar fi fost un efort prea mare. Paracelsus, toropit de oboseala, uită de rugăciunea făcută. Întunericul nopţii înghiţise athanorul şi prăfuitele alambice, când cineva bătu la uşă. Pe jumătate adormit, el se ridică, urcă cele câteva trepte ale scării în formă de melc şi deschise unul dintre canaturile uşii.

Un necunoscut trecu pragul. Părea  şi el, din cale-afară de ostenit. Învăţatul  îi arată o laviţă;  celalalt se aşeză în tăcere. La început nu rosti nici un cuvânt, iar mai apoi magistrul curmă, primul, tăcerea.
-Ţin minte chipurile dinspre Apus ca şi pe acelea dinspre Răsărit, spuse el nu fără o anume emfază. Dar nu ţin minte chipul tău. Cine eşti şi ce voieşti de la mine?


– Numele meu nu are însemnătate, răspunse celălalt. Am colindat trei zile şi trei nopti ca să ajung până aici. Vreau să fiu ucenicul tău. Ţi-am adus, iată, întregul meu avut. Scoase la iveala un săcuşor de piele şi, cu mâna dreaptă, îl răsturnă pe masă: se prelinse un suvoi de galbeni. Paracelsus, pentru a-şi aprinde lampa, fusese nevoit să-i întoarcă spatele. Când se întoarse iar către noul venit, observă ca acesta ţinea în mâna stângă o roza. Roza îl nelinişti. Se aplecă, îşi împreună vârfurile degetelor şi spuse:

-Mă crezi în stare să făuresc piatra care să preschimbe toate elementele în aur şi tot aur îmi oferi. Dar eu nu aurul îl caut, şi dacă aurul te preocupa, nu-mi vei fi niciodată ucenic.
-Aurul nu mă preocupă defel, răspunse celălalt. Galbenii aceştia nu sunt altceva decât o mărturie a dorinţei mele de a învăţa. Aş dori să-mi arăţi Piatra Filosofală. Vreau să te însoţesc pe drumul care duce la Piatră.

Paracelsus rosti rar:

– Drumul este Piatra. Piatra este punctul de pornire. Dacă nu înţelegi acest lucru, n-ai început încă să înţelegi. Căci ţelul este în fiecare dintre paşii tăi.

Celalalt îl privi neîncrezator. Îl întrebă cu glas schimbat:

– Dar exista oare un ţel?

Învăţatul  izbucni în râs.

-Detractorii mei, care nu sunt atât de numeroşi pe cât sunt de stupizi, susţin contrariul şi mă învinuiesc de impostură. Eu nu le dau dreptate, însă n-ar fi cu neputinţă ca totul să fie o iluzie. Ceea ce ştiu e că există un drum.

-Urma o tăcere şi apoi celălalt spuse:

-Sunt gata să-l străbat împreună cu tine, chiar dacă ar fi să cutreierăm vreme multă.

Îngăduie-mi să trec deşertul. Îngăduie-mi să întrezăresc, fie şi de departe, pământul făgăduit, chiar dacă astrele mi-ar interzice apoi să-l ating. Dar, înainte de a începe această călătorie, voiesc o dovadă.
-Când? intreba învăţatul, cu nelinişte.

-În clipa aceasta, răspunse discipolul, arătând dintr-o dată o brusca obstinaţie.
Începuseră să vorbească  în latină, acum vorbeau în germană. Tînărul ridică roza deasupra capului.
-Se spune, rosti el, că tu poţi arde un trandafir în flăcari, pentru a-l face să renască apoi din propria-i cenuşă, cu ajutorul artei şi al priceperii tale. Îngăduie-mi, aşadar, să fiu martorul acestei minuni. Iată ce-ţi cer şi îţi ofer, apoi, întreaga viaţă.

-Eşti foarte credul, spuse magistrul. Şi n-am ce face cu credulitatea; eu am nevoie de credinţă.
Celalalt insistă:

-Tocmai pentru că nu sunt credul vreau să vad cu proprii mei ochi pieirea şi renaşterea acestei roze.

Paracelsus o luase în mână şi se juca, vorbind, cu petalele ei.

– Eşti credul, continuă. Spui că aş fi în stare s-o nimicesc?

-Oricine ar fi în stare s-o nimicească, spuse discipolul.

-Te înşeli. Crezi, oare, că este cu putinţă să trimiţi ceva în neant? Crezi că întăiul Adam a izbutit, în Paradis, să distrugă măcar o singură floare, măcar un singur fir de iarbă?
-Nu ne aflăm în Paradis, răspunse tânărul cu încăpăţânare; aici, sub razele lunii, totul e pieritor.
Învăţatul se ridicase.

– Şi în care alt loc ne aflăm atunci? Crezi, oare, că divinitatea ar putea să creeze un spaţiu care să nu fie Paradisul? Crezi, oare, că prăbusirea constă în altceva decât în a ignora tocmai faptul că ne aflăm în Paradis?

-O roză poate să ardă, spuse provocator discipolul.

-Mai este foc în vatră, răspunse Paracelsus. Dacă ai azvârli această roză în jăratec, ai putea crede că flăcările au mistuit-o şi că cenuşa este cea care-i reală. Îţi spun că roza este eternă şi că doar aparenţa poate să se schimbe. Mi-ar fi de ajuns o vorba pentru ca tu, apoi, s-o ai din nou în faţa ochilor.
-O vorba? spuse discipolul, surprins. Athanorul e stins, alambicele sunt acoperite de colb. Ce-ai putea face pentru ca ea să renască? Paracelsus îl privi cu tristeţe.

-Athanorul e stins, repetă el, iar alambicele sunt acoperite de colb. În această etapă a lungii mele călătorii folosesc, însă, cu totul alte instrumente.

-Nu îndrăznesc să te întreb care anume, spuse celălalt, cu maliţie şi umilinţă.
-Vorbesc de acela pe care l-a folosit divinitatea pentru a creea cerul şi pământul  şi Paradisul invizibil în care acum ne aflam şi pe care păcatul originar ni-l ascunde. Vorbesc de Cuvântul dezvăluit de Kabala.

Discipolul spuse atunci pe un ton rece:

-Te rog cu umilinţă să te învoieşti a-mi arăta pieirea şi întoarcerea rozei. Puţin îmi pasă dacă operezi cu Verbul ori cu athanorul.

Maestrul  rămase pe gânduri. În cele din urmă spuse:

-Dacă aş face-o, ai spune că e vorba despre o aparenţă impusă de iluzia ochilor tăi.

-Miracolul nu ţi-ar da încrederea pe care o cauţi. Aşadar, lasă roza.
Mereu neîncrezător, suspicios, tânărul îl privi. Magistrul ridica vocea şi-i spuse:
-La urma urmelor, cine eşti tu, pentru a năvăli astfel în casa unui magistru şi a cere de la el un miracol? Ce-ai făcut tu pentru a merita un asemenea dar?

Celalalt răspunse, tremurând:

-Ştiu bine că n-am făcut nimic. Îţi cer, în numele tuturor anilor pe care-i voi petrece trudind în umbra ta, să-mi îngădui să văd cenuşa, apoi roza. Nu îţi voi cere nimic altceva. Voi crede în mărturia ochilor mei.

Cu o mişcare bruscă, luă trandafirul roşu pe care Paracelsus îl lăsase pe pupitru şi-l azvârli în flăcări. Trandafirul îşi schimbă culoarea şi, după câteva clipe, din el nu mai rămase decât o mână de cenuşă. Clipe în şir, discipolul aşteptă cuvântul şi miracolul. Paracelsus rămase de gheaţă. Spuse cu o ciudată simplitate:

-Toţi medicii şi toţi spiterii din Basilea afirmă ca aş fi un impostor. Poate ca au dreptate. Aici odihneste cenuşa care a fost cândva roza şi nu va mai fi niciodată.

Tânarul se simţi cuprins de ruşine. Paracelsus era un şarlatan sau un simplu vizionar, iar el, un intrus, dăduse buzna în casa lui şi acum îl silea să admită ca faimoasele-i puteri magice nu sunt decăt formule găunoase. Îngenunche  şi rosti:

-Sunt de neiertat. Mi-a lipsit fervoarea pe care Atotputernicul o cere de la credincioşi. Îngăduie-mi să mai privesc o dată cenuşa. Mă voi întoarce când voi fi mai puternic, atunci voi fi discipolul tău, iar la capătul drumului voi vedea roza.

Vorbea cu o autentică pasiune, care nu era, însă, decât milă pentru bătrânul magistru atât de venerat, atât de lovit, atât de ilustru şi, la sfârşitul vieţii, atât de gol pe dinăuntru. Cine era el, Johannes Grisebach, pentru a descoperi ca îndărătul măştii nu se afla nimeni? Să-i lase galbenii ar fi părut o umilinţă. Şi-i luă, aşadar, la plecare. Maestrul  îl însoţi până la capătul scării şi-i spuse că va fi întotdeauna bine venit. Amândoi ştiau că nu se vor mai vedea niciodata. Paracelsus rămăsese singur. Înainte de stinge lumina şi de a se aşeza în fotoliul scâlciat, răsturnă grămăjoara de cenuşă în mâna lui concavă şi rosti un cuvânt cu glas scăzut. Roza reaparu…