Revelaţiile vieţii

Aflat în permanentă căutare de răspunsuri, un tânar şi-a luat bicicleta şi a pornit cu entuziasm la drum. Era animat de bucuria explorării şi entuziasmul lui nu cunoştea limite.
Păşind pe un teren necunoscut, pe drum, găseşte o cărare nouă. Nu mai existau semne care să îl ghideze şi trebuia acum să se bazeze doar pe ceea ce văd ochii şi pe ceea ce simt paşii. Acum avea doar intuiţia care se transforma în experienţă.
Cărarea se termina la râu iar el coboarî de pe bicicletă. Îşi dădu seama că, dacă vrea să meargă înainte, trebuie să lase pe mal tot ce are, să renunţe la siguranţa pământului solid de sub picioare, să se încredinţeze unei forţe mai mari şi să-şi permită să fie condus de ea. Aceasta fu prima lui revelaţie.
Conducând spre casă, îşi dă seama că nu ştie mare lucru despre viaţă pentru a-i putea ajuta pe alţii şi chiar acel puţin pe care îl ştie nu îl poate comunica. Se imaginează că fiind un biciclist care îl urmează pe altul a cărui aripa îi scârţâie. Îşi închipuie cum îi strigă: “Hei, îţi scârţâie aripa bicicletei!” Iar celalalt îi răspunde : ”Nu te aud. Îmi scârţâie aripa bicicletei.” Atunci el realizează: “Nu are deloc nevoie de ajutorul meu.”Aceasta fu a doua revelaţie.
Puţin după aceea, merse la învăţătorul său şi primeşte următorul răspuns: “Când cineva îşi pierde curajul şi nu vrea să meargă mai departe, problema nu este lipsa de cunoaştere, ci mai degrabă dorinţa de siguranţă. Un învăţător nu se lasă pradă aparenţei şi iluziei. El îşi găseşte centrul interior (adică Eul-nota redacţiei) şi aşteaptă, aşa cum un vas cu pânze aşteaptă să prindă vântul. Când cineva vine să caute ajutor, învăţătorul aşteaptă în acel loc interior unde trebuie să ajungă şi ucenicul său. Dacă răspunsul apare, el, răspunsul vine pentru amandoi, pentru că amândoi ascultă în linişte. A aştepta în centrul tău interior înseamnă lumină.”
Extras din “Love’s own truths”, Bert Hellinger