Primii trei paşi în şcolirea ca părinte

Primul pas: Conştientizarea responsabilităţilor.

Copiii ne aleg ca părinţii când ei stau ca suflete în Cer.

Aceasta este o mare onoare acordată de  Dumnezeu, de Destin şi de copil, nouă, părinţilor şi nici Dumnezeu, nici Destinul, nici copilul n-ar trebui dezamăgiţi.

Pentru a se ridica la exigenţele sufletesc-spirituale ale  copilului, părintele   are nevoie să interiorizeze convingerea că întâlnirea dintre el şi copil e o întâlnire karmică, de la care nu poate lipsi, o întâlnire la fel de importantă ca cea cu un mentor. Ar fi minunat ca părintele  să realizeze că el lucrează pentru viitorul pământului, al speciei umane, a universului în ultimă instanţă. Părintele, pe care nici-o şcoală nu-l pregăteşte pentru această meserie-misiune,  este pus în situaţia să accepte, să înţeleagă şi să-şi asume faptul că El anume, trebuie să fie acolo, atunci, că de El  anume are nevoie copilul acesta. R.Steiner spune că educatorul este grădinarul care trebuie sa ajute floarea să crească. Nu să-i schimbe specia, nu să-i împrimute propriile idealuri, nu să facă planuri pentru existenţă…aceasta este condiţia părintelui şi dascălului.

Responsabilităţile se schimbă odată cu vârsta copilului.

Conştientizarea responsabilităţilor presupune o definire a condiţiei părintelui. Important e să se facă periodic  şi să funcţioneze ca o autoevaluare.

Pasul doi: Autocunoaşterea.

Autocunoaşterea este una din cele mai dificile cunoaşteri şi presupune o constantă informare asupra omului, în diverse domenii, informarea continuă privind educaţia sănătoasă, autoevaluarea ca om şi educator cu identificarea calităţilor şi defectelor reale, familiarizarea cu diverse tehnici de lucru cu sine însuşi, conturarea şi cultivarea unui mod de viaţă sănătos.

Ca părinţi e imperios necesar să fim capabili să ne putem autoevalua şi autocunoaşte  ca oameni  şi  părinţi.  Această autoevaluare trebuie să fie reală şi corectă. Sigur, trebuie să ne cunoaştem calităţile reale şi cum să le folosim ca părinte. Şi desigur avem şi defecte. Cine nu are? Ele trebuie identificate şi supravegheate. Vom evita să ne asumăm sarcini, care să le stimuleze. De exemplu dacă suntem „flegmatici” nu vom opta pentru responsabilităţi şi sarcini, care să ne accentueze flegmatismul. Identificarea şi supravegherea defectelor sunt urmate de ameliorarea lor. Exemplu: vorbesc prea mult; îmi propun să vorbesc mai puţin, să nu-mi spun cu orice preţ părerea… să răspund după un răstimp… să spun lucruri realmente importante, interesante, necesare… Importantă este atitudinea faţă de defecte. Atitudinea optimă (pentru ca este constructivă) ar fi :am defecte, îmi propun să mi le cunosc, să mi le stăpânesc şi să le micşorez, pentru ca întro zi să dispară.  Convingerea că defectele pot fi îndreptate ne va conduce spre mijloace, care sunt variate şi la îndemâna oricui vrea să facă ceva pentru sine însuşi. Facem o listă cu defecte şi calităţi. Facem o strategie de folosire în educţie a unei calităţi, de îndreptare a unui defect.

Această strădanie de elevare personală este percepută de copil şi are efecte mai mari decât eventuala criticare a defectelor copilului.

Pasul trei: Dezvoltarea unei atitudini interioare optime

Atitudinea interioara este decisivă în munca cu omul şi mai ales cu copiii, adolescenţii şi tinerii, pentru că aceştia au un „detector”, un simţ special, care le spune câtă iubire este în cel, care este în faţă lor. Iar răspunsul lor este pe măsura. La iubire vor răspunde cu căldura şi încredere, la lipsa de iubire vor răspunde cu închidere în sine, la indiferenţă, cu  indisciplina şi toate formele de agresivitate specifice vârstei. În munca de educaţie e foarte important ca părintele să dezvolte o atitudine interioara optimă. Dobândirea acestei atitudini interioare presupune:dezvoltarea şi cultivarea celor şapte sentimente, educarea gândirii, vieţuirea veneraţiei, entuziasmului, ocrotirii.

Bibliografie: conferinţele pedagogice ale lui R.Steiner

Ileana Vasilescu