Predica de pe munte 2

Continuare din nr. anterior

Cristos rezumă în două imagini cuprinzătoare importanţa omului care a intrat în “Împărăţia Cerurilor”. “Voi sunteţi sarea Pământului”. “Voi sunteţi lumina lumii.”
Sarea protejează substanţele împotriva deprecierii şi a putrezirii şi, în afară de aceasta, ea este un element creator de formă. Pământul se îndreaptă spre prăbuşire. Dacă ar fi fost lăsat doar în seama puterilor sale, el s-ar fi descompus deja. El este menţinut prin oameni. Oamenii pătrunşi de spirit în sensul predicii de pe munte formează ceva care învinge descompunerea, putrezirea, sunt un element al evoluţiei Pământului.
Odinioară omul extrăgea puterea spirituală direct din Pământ, din hrană, din aer şi din toate impresiile simţurilor. De mult timp însă Pământul nu mai poate oferi acest spirit. În lume s-a răspândit întunericul. Lumina spirituală luminează încă numai acolo unde omul, din putere lăuntrică, şi-a dobândit accesul la lumea spirituală. “Voi sunteţi lumina lumii”.
După ce fericirile au pictat în nouă moduri diferite imaginea omului umplut de Dumnezeu în Împărăţia Cerurilor, este descris drumul pe care se ajunge acolo. Acest drum este arătat de Christos în forma unei rememorări a dării legilor pe muntele Sinai.
Ca din adâncuri spirituale apare în fundal naşterea Decalogului. Iniţiatul se urcă pe munte pentru a auzi glasul lui Dumnezeu. În strălucire de foc şi în sunet de tunete îi apare lui Preaînaltul, al cărui nume plin de taină este “Eu sunt cel ce sunt”, “Eu sunt Eu sunt-ul”. Din elementele Pământului răsună puternic glasul Său către Moise.
Sute de ani mai târziu, Christos stă pe munte. Când, revelaţiei celor vechi, El le opune curajos al său “Eu însă vă spun”, atunci acest “Eu” este acelaşi care a vorbit prin foc pe muntele Sinai. Acum glasul lui Dumnezeu vorbeşte, dând legi, din focul sângelui unui om. “Şi oamenii şi-au ieşit din fire datorită învăţăturii lui. Căci El învăţa ca şi cum ar fi avut în El un Exusiai, nu ca învăţaţii.”
Nu este o construcţie întâmplătoare sau rezultatul unei simple cuprinderi dintr-o dată cu privirea a textului faptul că predica de pe munte, de la 5, 17 până la 7, 12 se împarte în zece paragrafe. Până în această alcătuire se reflectă înnoirea şi împlinirea celor zece porunci ale legii mozaice.
Este demn de remarcat că primele cinci indicaţii sau teze au un caracter mai mult sau mai puţin negativ. Ele prescriu reţineri. Ultimele cinci sunt, din contră, mai pozitive. Trebuie să ne gândim, în legătură cu aceasta, că voinţa se dezvoltă mai puternic prin reţineri, prin acţiuni de renunţare. Ceea ce este promovat începând cu al şaselea paragraf este în acelaşi timp posibil prin aceea că voinţa s-a întărit trecând prin treptele premergătoare. Primele cinci indicaţii sau porunci sunt caracterizate formal prin expresia: “Aţi auzit că s-a spus celor vechi; Însă Eu vă spun vouă”.
Într-o incomparabilă cutezanţă este pus aici Noul în faţa tradiţiei venerate a vechii revelaţii.
Prima povaţă a Noii Legi, care însă nu se vrea a fi decât o succesiune de etape ale unui drum lăuntric de purificare morală, se leagă de a cincia poruncă: “Să nu ucizi”. Această poruncă îşi păstrează valabilitatea. Dar ea nu este suficientă pentru un om care se străduieşte spiritual. Impulsul de a omorî are diferite stadii. Trei dintre ele sunt numite: mânie, dispreţ şi ură. Nici un om nu se poate apropia de lumile spirituale dacă mai nutreşte astfel de sentimente.
Oricât ar părea că sună de ciudat: relaţia faţă de Dumnezeu este făcută aici dependentă de relaţia faţă de oameni. Karma pe care o avem cu alţi oameni trebuie adusă în ordine, altfel nu vom putea fi eliberaţi din temniţa trupului. Cele trei impulsuri sufleteşti ne învârtoşează în noi înşine. Astfel, cerinţa de bază pentru un om care vrea să se apropie prin jertfă de lăcaşurile lumii spirituale este următoarea: să ierte toate jignirile, rănile. De la discipolul spiritual radiază blândeţe, bunătate şi împăcare cu tot ceea ce poartă natura umană.
Această atitudine faţă de existenţa trupească a celorlalţi oameni va fi potenţată prin purificarea sentimentelor. Jocul eteric al puterilor de viaţă dintre bărbat şi femeie are nevoie de o zonă protectoare formată din mantia încrederii. Fiecare poftă nutrită în afara sferei pline de responsabilitate a familiei distruge germenii de viaţă ai unei comunităţi incipiente şi aduce distrugere pentru orice desfăşurare superioară a puterilor spirituale. Nu se are în vedere o rigoare morală ce nu poate fi îndeplinită atunci când se vorbeşte despre înlăturarea ochiului care pofteşte sau a mâinii care greşeşte. Este stimulată aici atitudinea de purificare a întregului trup (mână, ochi, întregul om). Nu este lipsit de importanţă că se vorbeşte de ochiul drept şi de mâna dreaptă. Partea dreaptă este partea activă, partea orientată spre lumea exterioară. Din cauza aceasta ea trebuie ţinută mereu sub supraveghere. A pofti lumea exterioară fără spiritul ce domneşte în ea, este ispita pentru ochiul drept. A cuprinde cu mâna lucrurile, fără a sesiza spiritul care este activ în ele, este ispita pentru mână. A dori un trup, fără a lua în considerare că el are deja puterile de viaţă împletite cu cele ale unui alt trup (femeia despărţită), este ispita pentru trup. A te menţine liber de poftele care se pot naşte prin ochi, mână şi trup prin trăirea nespirituală a lumii exterioare, reprezintă a doua cerinţă, care întregeşte interzicerea adulterului. Porunca a şasea indică numai o faptă exterioară. A doua poruncă din predica de pe munte îndreaptă privirea spre urzeala eterică ce se ţese prin destin între bărbat şi femeie, între oameni de sexe diferite.
A treia povaţă încearcă să elibereze oamenii din cătuşele spiritualităţii magice. Orice jurământ era odinioară blestem. Cuvântul era încărcat cu o putere supraumană. Nu omul, ci spiritualitatea pe care se jura era martorul veridicităţii celor spuse. Omul ajuns în stare de Eu nu are nevoie de jurământ. El însuşi stă în spatele cuvântului său. Da-ul său, Nu-ul său trebuie să fie suficiente! Dacă el însuşi nu este demn, atunci jurământul nu are nici o importanţă. Veridicitatea vorbirii va fi realizată atunci când noi vom rosti doar cuvinte pentru care putem fi responsabili. Omul însuşi trebuie să stea garant în spatele a ceea ce curge prin respiraţie, a ceea ce pătrunde cuvântul cu conţinut sufletesc. De acest fapt ţin toate cele ce ar vrea să facă vorbele rostite mai mari decât poate să cuprindă cu privirea propria conştienţă.
Comentarii la Evanghelia dupa Matei de Eduard Lenz