Predica de pe munte 1

Predica de pe munte este fructul învingerii ispitirii. Ceea ce a fost câştigat acolo în lupta spirituală – intrarea cerurilor în împărăţie (Malchut), devine învăţătură în predica de pe munte. Ea conţine învăţătura, de importanţă universală, despre “ Împărăţia Cerurilor “, despre basileia ton uranon.(…)
Cititorul de azi va putea presimţi numai cu greu ce imense opoziţii sunt conciliate în fericiri. Cuvântul fericiţi, umpluţi de Dumnezeu (makarioi) răsună de nouă ori, într-o măreţie cosmică asemănătoare prezenţei nemijlocite a celor nouă coruri îngereşti. (…)
În acest cuvânt răsună o fericire spirituală suprapământeană, străbătută ca în vrajă de melodiile stelelor. Cuvântul makarioi, fericiţi, repetat de nouă ori, reflectă coborârea, reluată de nouă ori, a spiritului, prin toate sferele cerurilor, pe Pământ. Cea mai mare opoziţie faţă de acest cuvânt este, de asemenea, repetată de nouă ori: autoi – însuşi, ceea ce este al tău propriu, care poate fi redat, desigur, numai de textul grec. (Mai precis: acest cuvânt este spus numai în cele opt fericiri şi apoi este întărit prin pronumele “voi”.) În cuvântul autoi se află tot ceea ce poate fi dezvoltat în împărăţia Pământului: omul în sineitatea lui, în acest ceva închis în sine, în sentimentul desăvârşit al Eului. Când din nou răsună, în cuvântul fericiţi (makarioi) armoniile stelare ale cerurilor, atunci pulsează în cuvântul autoi (sine însuşi) – care obţine prin repetare ritmică cea mai înaltă intensificare – tot ceea ce ascunde în sine mândria pământească şi specificul pământesc. Cele două cuvinte sunt expresia a două lumi polar opuse: Cerul şi Pământul. (…)
Cele nouă fericiri se ordonează în trei grupe de câte trei. Prima grupă conţine ceea ce omul poate realiza în lăuntricul său atunci când trăieşte apropierea spiritului în viaţa sa pământeană. A două grupă de trei conturează noile relaţii sufleteşti ale unui om cu alt om. Ultima grupă vesteşte acţiunea spirituală a acelora care au devenit purtătorii Împărăţiei Cerurilor.
1. “Fericiţi cerşetorii întru spirit, căci în propria lor sine este Împărăţia Cerurilor.” Aşa începe învăţătura despre împărăţie. Au dreptul să spere aceia care nu pot să trăiască în întunericul existenţei pur fizice, al căror dor după spirit este prima presimţire a realităţii acestuia.
2. Durerea, odinioară blestem al Pământului, lipsa de consolare a oricărui pelerinaj pământean, devine binecuvântare. Suferinţa devine învăţătorul spiritului, încercare a destinului pe drumul spre iniţiere şi poartă în sine, ca suferinţă învinsă şi binecuvântată, mângâierea noii puteri şi a adevăratei atingeri a spiritului. Căci oare nu trebuie să sufere în cele trecătoare ale sale cel care este atins de veşnicie? Suferinţa este locul de atingere dintre pământesc şi suprapământesc.
3. Cei blânzi, adică aceia care, prin învingerea propriilor pasiuni, au devenit stăpânii lor înşişi, au dobândit sensul existenţei Pământului. Eul poate fi trăit numai ca stăpânire în linişte a conştiinţei, stăpânire care transformă instinctele şi înclinaţiile sufleteşti grosiere şi le umanizează. Dorul, suferinţa şi conştiinţa sunt făuritorii de drum pentru trăirea Eului.
4. Pe a patra treaptă, Eul, care a ajuns la sine, se îndreaptă spre exterior. Ochii se deschid pentru realitatea care îi arată că în afară de el există şi alte Euri, că fiecare dintre acestea are dreptul de a se găsi pe sine şi de a trăi în lume. Simţul pentru drepturile de viaţă ale altor oameni, în sens obişnuit şi în sensul cel mai înalt, este dreptatea (Gerechtigkeit). În cel care însetează după dreptate aşa după cum simte foamea după hrană sau setea după băutură, răsare o natură superioară în sânul celei inferioare. El presimte, printr-o lume ascunsă, legătura dintre individualităţi.
5. Pasul următor este acela de a lua parte cu inima la întâmplările prin care trec alţi oameni. Soarta acestora este resimţită ca a ta proprie. Se naşte compătimirea, te simţi răspunzător de suferinţele altuia.
6. Treapta cea mai înaltă o atinge acest simţ social când raporturile cu ceilalţi oameni devin atât de curate şi pure încât nu numai drepturile de viaţă şi raporturile de destin sunt înţelese şi simţite, ci înseşi Eurile altora devin vizibile în unicitatea lor divină. Rudolf Steiner a spus: cea mai bună cale pentru a ajunge la o vedere mai înaltă este iubirea pentru oameni, iubirea care nu este determinată de legăturile de sânge. Inimile curate îl văd pe Dumnezeu în ceilalţi oameni. Misticul din Evul Mediu îl căuta pe Dumnezeu în propriul interior. Mistica predicii de pe munte lasă să-l privim pe Dumnezeu în tainica Sfântă a Sfintelor a celorlalţi oameni.
7. Cel care se trezeşte la Eu în interiorul lumii spirituale, adică acela care îl priveşte cu inima lui curată pe Eu ca Divinitate, învaţă să cunoască multiplicitatea concepţiilor de viaţă şi a modurilor de exprimare în care Eul trăieşte. El învaţă să înţeleagă multitudinea de căi ale individualităţilor. Această înţelegere este calea pentru înţelegerea între oameni, calea către pace. “Dumnezeu îi umple pe întemeietorii de pace, ei înşişi vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu.” Marii învăţători ai omenirii sunt marii fondatori de pace. Pe a treia treaptă este vorba de pacea cu propriul lăuntric, pe a şaptea treaptă este vorba de pace în lumea exterioară.
8. Desigur, astfel de străduinţe nu rămân neatacate în cadrul vieţii de pe Pământ. Tocmai propovăduitorii învăţăturii despre Eu, învăţătorii libertăţii şi ai autonomiei, au fost atacaţi cel mai dur. Nu a fost Jesu ben Pandira omorât cu pietre din cauza învăţăturii despre “Împărăţia Cerurilor”? Duşmanii libertăţii sunt nenumăraţi. Astfel, datorită “dreptăţii”, adică datorită intervenţiei lor pentru maturitatea spirituală a omului individual, au fost persecutaţi marii învăţători. Dar tocmai în ei, în cei condamnaţi şi persecutaţi se vesteşte “Împărăţia Cerurilor” în modul cel mai pur.
9. Această luptă se duce în modul cel mai deschis acolo unde se arată direct duşmănia faţă de Christos. Acolo apostolii devin martiri şi sunt învredniciţi, prin aceasta, să urmeze destinul pământesc al lui Christos. Ei nu sunt persecutaţi datorită propriilor greşeli sau slăbiciunilor karmice, ci datorită faptului că sunt ucenici ai lui Christos. Viaţa lor se identifică cu viaţa lui Christos. Spiritul a devenit pentru ei destin de viaţă.
Comentarii la Evanghelia dupa Matei de Eduard Lenz, Capitolul 5