Poveşti cu tâlc 6

51. Bucuria

Povestea defineşte adevărata bucurie.

Înainte să mă îmbrac în om, când eram doar suflet, sus în Ceruri, printre Cetele Îngereşti, dormeam şi am visat că viaţa este doar bucurie.

După ce m‑am născut, pe pământ, m‑am trezit şi am văzut, că viaţa înseamnă doar suferinţă şi durere.

Am privit apoi în jur şi am descoperit, cu uimire şi încântare, că oamenii slujeau pe cei aflaţi în suferinţă şi nevoie. Am slujit la rându‑mi şi am aflat, că slujirea este bucurie. Şi am ştiut, că viaţa este bucurie!

Spunem povestea: cui este în permanentă căutare a fericirii, celor nefericiţi, omului care îşi caută propriul drum.

52. Cuiele

Povestea vorbeşte despre: răni sufleteşti, valoarea experienţei, durerea de a fi părinte.

Trăia un om, odată demult. El avea un fiu, tare neascultător, care îi făcea tot soiul

de necazuri. Ajunsese bietul om să se gândească cu teamă la ziua, care urma…A început să bată câte un cui, în tocul uşii, pentru fiecare greşeală a fiului său. Când tocul uşii s‑a umplut  de cuie, încât părea un arici, omul şi‑a chemat fiul şi i‑a spus:

–Am bătut câte un cui, pentru fiecare greşeală a ta!

Fiul s‑a speriat, văzând mulţimea cuielor şi a hotărât în sinea lui să răscumpere fiecare greşeală cu o faptă bună. După prima faptă bună, şi‑a chemat tatăl în faţa uşii, rugându‑l să scoată un cui. În ziua, în care au scos ultimul cui, tatăl şi‑a îmbrăţişat fiul, bucurându‑se împreună cu el. Fiul l‑a strâns la piept şi a văzut că tatăl său plângea.

–De ce plângi? Ar trebui să fii fericit şi mulţumit că ai putut scoate toate cuiele…

–E adevărat, cuiele au fost scoase, dar semnele, semnele au rămas!

Povestim: unui copil/adolescent/soţ/subaltern, care nu înţelege asprimea părintelui/soţiei/şefului, celui care scuzându‑se, crede că a rezolvat tot,  pentru a arăta că orice experienţă schimbă.

53. Salteaua

Povestea arată: acţiunea prejudecăţii, limitele experienţei, dogmatismul gândirii, abordarea gen „ochelari de cal”.

Paiul, sărmanul şi‑a petrecut copilăria, tinereţea şi toată viaţa lui într‑o saltea.

Astfel, a ajuns să creadă, că lumea n‑are decât o singură dimensiune: greutatea!

(după M. Sorescu)

Spunem povestea: omului cu „ochelari de cal”, celui ce refuză să înveţe,  cui măsoară tot cu propria experienţă,  persoanelor limitate,  copilului/ adolescentului/ colegului/ subalternului pt. a‑i arăta că e lipsit de experienţă, găsiţi dvs. o nouă posibilă folosire!

54. Călăreţul

Povestea spune că: fiecare are cheia propriei fericiri, schimbarea începe cu noi înşine, ne căutăm fericirea aiurea.

Un om era foarte îngrijorat de starea sufletului său. Nimeni şi nimic nu‑l ajuta să se limpezească. Într‑un târziu, a aflat de la nişte pelerini, drumul spre un eremit vestit pentru înţelepciunea lui. Omul a luat un cal şi a urcat muntele, până la locul, unde trăia înţeleptul. L‑a găsit la intrarea unei peşteri, meditând.

–De ce ai venit? a întrebat eremitul.

–Caut perfecţiunea! A răspuns omul.

Pustnicul a tăcut o vreme. Apoi a spus:

–Mai bine, caută‑ţi un cal…

–Dar cal am deja!

Întorcându‑i spatele şi intrând în peşteră eremitul a spus:

–Aşa, deci!

Coborând muntele, omul se gândea la convorbirea cu înţeleptul şi se tot întreba de ce îl sfătuise să caute un cal. El avea cal… Deodată a priceput că înţeleptul îi spusese astfel, că puterea de a dobândi înţelepciunea este în el însuşi…

Spunem povestea: celui ce nu preţuieşte ceea ce are,  omului care nu ştie ce caută,  insului ce caută perfecţiunea, aceluia ce îşi caută fericirea aiurea.

55. Banul

Povestea vorbeşte de: minciună, duplicitate, ipocrizie, corupere interioară, demagogie, autoînşelare.

Un copil a primit, în dar, doi bani: unul, pentru cutia milei şi unul, pentru bomboane. Ţopăind, când pe un picior, când pe celălalt, copilul a căzut şi cele două monezi, pe care le ţinea în palmă, s‑au rostogolit pe jos. A căutat mult, dar n‑a găsit decât una. Strângând moneda în mână, el a privit spre Cer şi a spus:

–Vai, vai, s‑a dus banul milei!

Spunem povestea: unui om parşiv, cinic, celui care se gândeşte doar la el,  demagogului, coruptului, ipocritului, oportunistului,

56. Moise

Povestea vorbeşte despre: ipocrizie, diferenţa esenţă‑aparenţă, distanţa faptă vorbe.

Dumnezeu l‑a mustrat pe Moise:

–Când am fost bolnav, de ce n‑ai venit să întrebi de Mine? La necaz M‑ai uitat şi M‑ai părăsit !De ce n‑ai venit să Mă îngrijeşti?

–Cum să fii bolnav Tu, care eşti perfecţiune şi glorie? Lămureşte‑mă, Doamne!

–Servitorul tău a fost bolnav. Eu sunt El. Boala lui este boala Mea! Uitându‑l pe el, M‑ai uitat pe Mine! Părăsindu‑l pe el, pe Mine M‑ai părăsit…

(din tradiţia catolică)

Spunem povestea: celor care fac paradă de credinţa lor,  ipocriţilor, demagogilor, celor lipsiţi de veneraţie, compasiune, cinicilor, intoleranţilor.

57. Picătura

Povestea vorbeşte despre: perseverenţă, păstrarea speranţei, încrederea în sine şi propriile puteri.

Isidor de Sevilla, când era elev, fugea foarte des de la şcoală, pentru că i se părea că este prea prost, iar şcoala şi învăţatul, prea grele. Odată, stând jos lângă un izvor, care curgea peste un bolovan, a privit apa, care picura din când în când. Picăturile rare făcuseră o gaură adâncă, în bolovanul uriaş. Această imagine i‑a dat speranţa că „prostia” lui poate fi învinsă, picătură cu picătură şi s‑a întors la şcoală.

A devenit, mai târziu, un istoric renumit.

Spunem povestea: cui face o muncă foarte grea, care‑l copleşeşte,  celui gata să‑şi piardă speranţa, pentru a îndemna la perseverenţă,  omului gata să renunţe la ceva, cineva,  aceluia care perseverază în autoeducaţie.

58. Darul

Povestea vorbeşte de: muncă şi preţuirea ei, generozitate, dăruire, respect.

A fost odată ca niciodată, un rege, care îşi iubea foarte mult poporul şi a hotărât ca uşile palatului său, să fie deschise totdeauna, pentru toţi. Duminica, putea veni la masă oricine, cu o singură condiţie: să aducă un dar, după puterile sale, pentru că astfel totul avea să fie şi mai frumos. Astfel păstorul aducea un miel, argintarul un vas şi tot aşa…

Într‑o duminică, a venit o mamă sărmană cu cei cinci copii ai săi, care însă nu avea nimic de oferit. Paznicii au oprit‑o să intre. Mai târziu a venit şi un miner, care deasemenea nu avea nici un dar. Cei doi au rămas la uşa palatului să aştepte. Regele însuşi a venit să vadă, de ce stăteau cei doi la uşă. Străjile i‑au oprit să intre, pentru că nu aveau cuvenitul dar.

–Maiestate, nu am absolut nimic în afara copilaşilor, care n‑au mâncat de ieri. Pe ei să îi primeşti!

–Iar eu, preamărite, n‑am decât sudoarea mea, căci trudesc zi şi noapte în mină…

–Dragii mei, voi meritaţi locurile cele mai bune la masa mea, căci voi aduceţi cele mai de seamă daruri: iubirea şi munca..

Spunem povestea: unui şef care nu‑şi preţuieşte colaboratorii,  cuiva sensibil doar la daruri,  copilului ce uită că noi muncim pentru tot ce el consideră că i se cuvine,  aceluia ce nu‑şi respectă părinţii,  omului care nu respectă munca,  celor ce dispreţuiesc munca de acasă, ori femeia în general.

59. Îngerul păcătoşilor

Povestea vorbeşte de: iubire, compasiune, speranţă

Dumnezeu, care este un tată bun, iubitor şi iertător, văzând mulţimea nefericiţilor de pe Pământ, a chemat la sine ceata Îngerilor. Le‑a vorbit despre ce au de făcut jos, i‑a mângâiat şi  apoi i‑a trimis în lume.

Unor Îngeri le‑a încredinţat orfanii, altora văduvele. Bătrânii şi muribunzii, a căror singurătate este fără margini, au fost şi ei daţi în grija Îngerilor. Bolnavii şi cei cu nevoi speciale au fost daţi în grija unor Îngeri foarte sensibili la durere. Nici săracii n‑au fost uitaţi. Astfel pentru fiecare fel de suferinţă a fost trimis un Înger mângâietor.Cu toate acestea pănă sus în cer se auzeau gemete de durere şi suspine de tristeţe. Erau păcătoşii, nenumăraţi şi nemîngăiaţi. Pe cine să trimită? Atunci Dumnezeu a vorbit fiului său:

–Mergi în lume unde sunt oameni, pe care nimeni nu vrea să‑i mângâie: păcătoşii! Tu să le duci bucuria unei vieţi noi, a unei iubiri adevărate. Tu să‑i mântui!

Fiul lui Dumnezeu n‑a stat pe gânduri, a coborât din ceruri, a trăit o viaţă întreagă alături de ei, i‑a iubit, a murit prntru ei, i‑a mântuit.

Spunem povestea: cuiva care se simte singur, celui deprimat, pesimist, melancolicilor,  oamenilor singuri şi bolnavi,  celor, ce cred în Dumnezeu,  aceluia care este disperat de propriile greşeli.

60. Ologul

Povestea spune că: orice om are ceva de dăruit, banul nu este soluţia universală,

fericirea vine din a da, nu din a primi, dăruind, devii fericit.

Regii magi porniseră în marea lor călătorie. Urmau neabătuţi Steaua. Dar drumul era lung şi anevoios. Odată, au înnoptat într‑o casă de oameni sărmani. Gazda era văduvă şi avea un fiu, care în urma unei căzături nu‑şi putea mişca picioarele şi trebuia să se sprijine în cârje, ca să meargă. În timpul nopţii, femeia, disperată din cauza lipsurilor, în timp ce magii dormeau, le‑a cortobăit prin bagaje şi a furat, din sacul lui Melchior, un pic de aur. Dimineaţa, când a descoprtit furtul, generosul mag a spus:

–Femeie, te iert, de dragul fiului tău. Dar să şti, că fiul tău, nu de aur are nevoie, ci de iubire!

Atunci mama s‑a ruşinat şi a înapoiat banii, iar copilul a vorbit magilor:

–Măriţi şi preaînţelepţi regi, ştiu că mergeţi cu daruri la Mântuitorul. Mi‑ar fi plăcut să merg şi eu, dar vedeţi bine, că nu pot. V‑aş ruga să‑i duceţi lui Isus şi un dar din partea mea. Singurul lucru, pe care îl am sunt cârjele. Bucuros le dărui lui Isus.

Din clipa, în care a înmânat magilor cârjele, băiatul a putut să meargă, fără cârje…

(din tradiţia biblică)

Spunem povestea: cuiva ce crede că n‑are ce oferi celorlalţi,  aceluia care îşi imaginează că n–are ce dărui celor iubiţi,  omului ce nu dăruieşte,  unuia care nu ştie că dăruind te faci fericit, celui ce nu cunoaşte plăcerea de a dărui,  copiilor pt. a‑i învăţa să dăruiască.