Poveşti cu tâlc (4)

31. Păstorul

Povestea spune că: orice lucru are mai multe înţelesuri,  un gest frumos nu trebuie demolat de dragul adevărului,   fiecare om are adevărul lui, iluzia protejează, când adevărul ar putea zdrobi, interpretăm, realitatea pe măsura sufletului nostru.

Odată, călătorind, Moise întâlneşte un păstor şi rămâne cu el câteva zile, ajutându‑l să‑şi pască turma. La sfârşitul fiecărei zile, păstorul lua într‑un blid, cu cel mai bun lapte, pe care îl aşeza, departe de locul de înnoptat, pe o piatră.

–Pentru ce pui laptele acolo? a întrebat Moise.

–Este lapte pentru Dumnezeu! a răspuns cu veneraţie păstorul.

Mirat Moise cere lămuriri:

–Cum aşa?

–În fiecare seară iau laptele cel mai bun şi‑l dau ofrandă lui Dumnezeu!

Văzând simplitatea omului, Moise a zâmbit şi l‑a întrebat foarte serios :

–Şi Dumnezeu îl bea?

–Da! a exclamat sigur de sine păstorul. Dumnezeu bea laptele, pe care i‑L ofer!

Moise se hotărăşte să lumineze pe sărmanul naiv:

–Dumnezeu e spirit pur, nu cunoaşte setea ori foamea şi n‑are nevoie de laptele tău.

–Eu găsesc dimineaţa, blidul gol şi cu siguranţă, Dumnezeu îşi potoleşte setea…

–Nu Dumnezeu bea laptele tău! La noapte, să veghem, să vedem cine bea laptele.

Convins că Dumnezeu bea laptele şi curios să vadă aceasta, cu proprii ochi, păstorul se aşează împreună cu omul străin la pândă. În toiul nopţii, la lumina lunii, păstorul vede cum un animal micuţ se apropie de blid şi bea laptele lăsat pentru Dumnezeu. Dimineaţa, foarte trist, cu faţa întunecată şi inima strânsă, păstorul îi dă dreptate lui Moise..

–Ai avut dreptate, o vulpe bea laptele meu!

În noaptea următoare, Dumnezeu, i se arată lui Moise şi‑i spune:

Moise, este adevărat că sunt spirit pur, dar am primit cu bucurie ofranda de iubire a păstorului şi neavând trebuinţă de acel lapte, îndreptam într‑acolo micul animal înfometat, care avea atâta nevoie. Tu ai lăsat animalul fără hrană, pe om fără bucuria şi liniştea că Eu îi primesc curata şi smerita ofrandă, iar pe Mine, fără iubirea cuprinsă în gestul omului…

Pentru ce ai făcut aceasta?

(din tradiţia ebraică)

Spunem povestea: aceluia care de dragul adevărului răneşte oamenii, cuiva care crede că e singurul care ştie adevărul  ,,realistului” care ucide iluziile oamenilor,  găsiţi dvs. o altă întrebuinţare!

32. Taina răului

Povestea ne arată: deosebirea dintre înţelepciune şi inteligenţă, complexitatea alcătuirii lumii,  limitele şi subiectivismul cunoaşterii noastre.

Aflat în pustie, Moise s‑a oprit să se odihnească, sub un tufiş, nu departe de o fântână. Un alt drumeţ s‑a oprit să se răcorească. Când s‑a aplecat să bea apă, călătorului i‑a căzut punga cu bani, de la cingătoare. Fără să bage de seamă, că a pierdut punga, omul a plecat din nou la drum.

La scurt timp, a sosit un al doilea călător. El a văzut, de îndată, punga cu bani. A luat‑o, bucuros nevoie mare, a privit în toate părţile şi pentru că nu avea cui s‑o înapoieze, a băut apă şi a plecat mai departe.

Puţin mai târziu, un al treilea om, s‑a oprit la fântână. El a băut apă îndelung, s‑a răcorit şi apoi s‑a tras la umbră, lângă fântână şi a adormit, căci era foarte ostenit.

După o vreme, primul călător a descoperit, că‑i lipsea punga şi dându‑şi seama, că numai la fântână o putea pierde, s‑a întors degrabă. Furios l‑a trezit pe cel, care dormea şi i‑a cerut punga cu bani. Cum acela nu ştia nimic despre punga cu bani, s‑au luat la ceartă, iar cel ce pierduse banii, l‑a omorât pe cel de al treilea călător. Apoi şi‑a văzut de drum supărat.

Martor nevăzut la toate acestea, Moise, foarte nedumerit, i‑a strigat lui Dumnezeu:

–Vezi, Doamne, de aceea nu cred oamenii în tine! Este prea mult rău şi nedreptate în lume! De ce a trebuit, ca primul călător să piardă banii şi apoi să devină ucigaş? De ce a trebuit ca al doilea, să găsească punga şi crezând‑o un dar ceresc, să plece cu ea? Al treilea era cu totul nevinovat, de ce a trebuit, să moară?

Iar Dumnezeu i‑a răspuns:

–Îţi mai explic o singură dată, n‑o pot face la fiecare pas. Primul om era fiul unui hoţ, ce îl furase pe tatăl celui de al doilea călător, care găsind punga, n‑a luat, decât ceea ce i se cuvenea. Al treilea era un ucigaş, care îşi ascunsese aşa de bine fapta, încât n‑ar fi fost niciodată descoperită de oameni şi care, astfel, şi‑a primit pedeapsa, aici pe pământ, unde toate se pot îndrepta. Totdeauna există un sens şi justeţe în tot, ceea ce se întâmplă, chiar şi atunci, când tu, ca om, nu le vezi, ori nu le înţelegi. Credinţa în adevărul şi dreptatea lui Dumnezeu, este taina învingerii răului din jurul nostru…

(din tradiţia ebraică)

Spunem povestea: melencolicului, pesimistului,  celui ce a renunţat la speranţă, cuiva care vede numai răul din jur,      acelui ce nu înţelege sensul răului,  când vrem să explicăm înţelepciunea organizării lumii,  omului aflat în necaz.

33. Blaise Pascal

Povestea spune că: totul este relativ, binele, frumosul şi şansa apar, unde nu te aştepţi, există providenţă.

Într‑o seară, viitorul matematician, i‑a spus tatălui său:

–Tată am fost extraordinar de norocos! Calul meu s‑a speriat şi m‑a trântit din şa, dar n‑am păţit nimic!

–Fiule, eu am fost şi mai norocos decât tine. Am mers douăzeci de kilometri şi calul meu nu s‑a poticnit, nici măcar o singură dată.

Spunem povestea: cuiva pesimist, melancolic, celui ce se consideră norocos/nenorocos,  pentru a încuraja pe cineva,   ca să învăţăm să vedem partea plină a paharului.

34. Schilodul

Povestea ne spune că: în toate există o logică, chiar dacă noi nu o vedem, forma este adecvată scopului, esenţa se regăseşte şi în forma exterioară, totul are o raţiune de a exista. Descoperiţi alt sens!

Un cerşetor diform şi schilod a intrat într‑o biserică, tocmai în momentul predicii. Preotul spunea credincioşilor, că orice pe lumea asta este bun, frumos şi potrivit scopului, pentru care a fost creat. La sfârşitul slujbei sărmanul cerşetor, care nu se putea împăca deloc cu soarta lui, l‑a întrebat pe preot:

–Spuneţi, că orice pe lumea asta, este bun, frumos şi potrivit. Oare eu, aşa diform şi nenorocit, eu sunt bun, frumos şi potrivit?

Preotul l‑a privit cu dragoste, a făcut o mică pauză şi apoi i‑a spus:

–Pentru cineva, care trebuie să stârnească mila eşti foarte bine făcut!

Spunem povestea: pentru a ilustra diferenţa inteligenţă ‑înţelepciune, cuiva superficial,  aceluia ce măsoară totul după sine,  celui ce nu se împacă cu soarta sa grea.

35. Cărămida

Povestea vorbeşte despre: relativitatea lucrurilor, inutilitatea disputei şi răzbunării.

Se spune din bătrâni, că odată, între doi oameni s‑a stârnit o ceartă grozavă, pentru o bucată de pământ. Dumnezeu a dat glas unei cărămizi, dintr‑un zid, care le‑a spus:

–Am fost rege, şi am stăpânit lumea timp de o mie de ani. Apoi, am fost cenuşă o mie de ani. După care, un olar m‑a luat şi m‑a făcut ulcică. După ce, am fost astfel folosită, alte sute de ani, m‑am preschimbat în pulbere. Un meşter m‑a luat şi m‑a făcut cărămidă şi stau în zidul acesta, de sute de ani… Pentru ce vă certaţi? Pentru o bucată de pământ, pe care va trebui s‑o părăsiţi curând, căutându‑vă altă locuinţă?

Spunem povestea: persoanelor veşnic puse pe ceartă, celui care savurează contrazicerea, omului agresiv,    cui nu vede relativitatea lucrurilor,  răzbunătorilor, certăreţilor,   cui pune preţ pe material.

36. Rătăcit

Povestea spune că: viaţa oferă mii de variante şi soluţii, fiecare trebuie să‑şi găsească propria rezolvare.

Cineva s‑a pierdut într‑o pădure bătrână, mare şi neumblată. A rătăcit zile în şir, fără să găsească calea de întoarcere. După multe săptămâni, a întâlnit un om zdrenţuit şi cu înfăţişare sălbatică: ochi speriaţi, părul şi barba crescute peste măsură. Se vedea cât de colo, că bărbatul stătea în pădure, de foarte multă vreme. Omul nostru l‑a întrebat plin de speranţă, care este poteca, ce te scoate din pădure.

–M‑am pierdut în pădurea asta, cu vreo zece ani în urmă…

–Atunci, nu mă poţi ajuta! a exclamat omul deznădăjduit.

–Ba da! Pot să‑ţi arăt sute de cărări, care nu te scot din codrul acesta…

Spunem povestea când: vrem să încurajăm pe cineva deznădăjduit,  cui cere soluţie ptr. o situaţie ce trebuie s‑o rezolve el,    îndemnăm pe cineva, să persevereze,   încurajăm la găsirea soluţiilor personale.

37. Laptele

Povestea vorbeşte despre: dificultatea cunoaşterii, absurdul unor explicaţii, relativitatea experienţei, inexistenţa                     unui  orizont de aşteptare.

Un  orb din naştere, a cerut un pahar cu lapte şi l‑a întrebat pe cel, care i l‑a adus:

–Cum arată laptele?

–Laptele este un lichid alb! i s‑a răspuns.

–Dar ce înseamnă alb?

–Albul este culoarea lebedei!

–Ce este o lebădă? a întrebat orbul.

–Lebăda este o pasăre cu gâtul îndoit! a explicat binevoitorul.

–Dar ce înseamnă îndoit?

–Am să îndoi cotul, tu îl vei atinge şi vei înţelege, ce înseamnă îndoit.

Orbul a atins bucuros, cotul îndoit şi a spus:

–Acum ştiu cum arată laptele!

Spunem povestea: cuiva care nu vede logica unui fapt,   când o acţiune, faptă, explicaţie este absurdă,  dacă cineva e incapabil să înţeleagă o explicaţie   pentru a sublinia lipsa de orizont a cuiva,  ca să ilustrăm lipsa de experienţă.

38. Tânărul rege

Povestea vorbeşte de: infatuare, superficialitate, esenţa vieţii, iresponsabilitate , setea de celebritate.

Un tânăr rege, pentru a‑şi arăta valoarea, obişnuia să caute necontenit prilej de ceartă cu regele ţării vecine. Bătrânul rege încercase pe toate căile, să stabilească legături de prietenie şi întrajutorare cu tânărul său vecin. Dar în zadar. Într‑o zi, tânărul porni război. Înţeleptul rege, amintindu‑şi câte prostii făcuse, el însuşi, la tinereţe şi că tânărul rege este la vârsta, la care nu i se poate cere înţelepciune, porunci căpitanilor săi, să‑l prindă viu. Când acesta fu adus şi‑l văzu speriat, regelui i se făcu milă de el, dar se prefăcu mânios şi‑l condamnă la moarte. Tânărul implora îndurare…

–Bine, îţi mai dau o şansă! se prefăcu înduplecat bătrânul rege.

A doua zi, i se puse în braţe un vas, plin ochi cu apă şi i se spuse:

–Va trebui să înconjori curtea, fără să verşi nici‑un strop de apă, altfel vei muri, iată, călăul este în spatele tău, cu securea pregătită.

Regele poruncise ca supuşii săi, să se aşeze de‑a lungul drumului: cei din stânga să‑l jignească şi să‑l huiduie, cei din dreapta să‑l laude…Tânărul reuşi să înconjoare curtea, fără a risipi nici‑un strop de apă, iar bătrânul rege îl întrebă:

–De ce n‑ai întors batjocura mulţimii, care te jignea şi batjocorea?

–N‑aveam vreme! Trebuia să am grijă de vasul cu apă!

–Dar de ce n‑ai răspuns măcar celor, care te lăudau?

–N‑aveam vreme, trebuia să am grijă de apă, să nu se risipească…

–Tinere, vezi, aşa n‑am eu vreme de prostiile tale, pentru că ţara are nevoie de mine! Nu mai căuta aplauze ieftine, ai grijă de vasul, pe care soarta ţi l‑a dat în grijă. Ţara şi poporul tău, au nevoie de destoinicia ta! Orice om are un suflet, pe care trebuie să‑l îngrijească şi o misiune personală, pe care trebuie s‑o îndeplinească.

(misteriu medieval)

Spunem povestea: unui tânăr, care se risipeşte,  celui ce crede că scopul, scuză mijloacele,    omului grăbit să se afirme cu orice preţ, colaboratorului demagog şi sicofant, când explicăm esenţa vieţii, pentru a arăta sensul existenţei.

39. Ceapa

Povestea relevă: egoismul, prostia speranţa, egalitatea şanselor, judecarea celorlalţi

Un Înger n‑avea pace în Cer, din cauza chinurilor păcătoşilor din Iad şi cobora ades, să‑i roage să‑şi amintească binele făcut în viaţa precedentă.

–Poate, totuşi, ai făcut o cât de mică faptă bună! Încearcă să‑ţi aminteşti! Îi ruga el pe sărmanii păcătoşi.

Într‑un târziu, o doamnă şi‑a amintit:

–Eu! Eu am dat unui cerşetor o coajă de ceapă! Aceasta nu este o faptă bună?

–Bineînţeles că este! S‑a bucurat Îngerul.

Apoi a alergat la Arhivele Cerului şi a verificat povestea cu ceapa…A adus coaja de ceapă în Iad şi i‑a spus femeii:

–Ţine‑te bine de coaja de ceapă! Eu voi prinde celălalt capăt şi împreună vom zbura în sus. Aşa vei ajunge în Cer!

Zis şi făcut. Coaja de ceapă a rezistat şi nu s‑a rupt, sub greutatea femeii. Dar alţi păcătoşi au prins de veste şi degrabă, s‑au agăţat de picioarele ei, pentru ca astfel să scape din Iad. O mulţime de oameni atârnau de picioarele şi poalele ei, iar coaja de ceapă rezista, fără să se rupă. Toţi zburau spre Cer. Când femeia a privit în jos şi a văzut mulţimea de oameni, a început să se teamă, că ceapa se va rupe şi ea va cădea. Aşa că a început, să‑i împingă pe ceilalţi cu piciorul, încercând să‑i dea jos, şi spunându‑le:

–Voi rămâneţi acolo în Iad, păcătoşilor! Că voi n‑aţi făcut nici un bine!

În clipa aceea, ceapa s‑a rupt şi cu toţii au căzut în Iad. Ea păcătoasa, judecase pe alţii…

(după Doistoievski)

Spunem povestea: celui gata să rateze o ultimă şansă, omului egoist, meschin, pentru a da speranţă disperatului, ca să arătăm că nu trebuie judecaţi ceilalţi,   să arătăm că egoismul e semn de prostie.

40. Regele Pedro

Povestea relevă: prostia, lăcomia, setea de mărire, orgoliul prostesc.

Regele Pedro al Braziliei, a vrut să ridice primul spital public în ţara sa, dar n‑a găsit banii necesari, cu nici un chip. Atunci a dat sfoară în ţară, că oricine va dărui pentru spital un milion de pesos, va deveni duce, cine va da o jumătate de milion, conte, iar pentru o sută de mii de pesos, baron…Cât ai clipi, s‑au stâns banii trebuitori pentru ridicarea spitalului.

Toată suflarea a venit la inaugurare şi pe placa de marmură, au putut citi: Spitalul a fost ridicat de prostia şi vanitatea omenească, pentru cei suferinzi.

Spunem povestea: celor care nu găsesc sponsorizări pentru proiecte,  vanitoşilor, orgolioşilor,  pentru a arăta că în orice rău este şi un bine, spre bucuria cui crede că scopul scuză mijloacele,  cui nu se gândeşte singur că poate face un dar, omului disperat de indiferenţa celor din jur