Poveşti cu tâlc (3)

21. Sărutul

Povestea vorbeşte despre: puterea iubirii, taina şi mărimea iubirii materne. Adăugaţi o altă posibilitate!

Este o noapte de iarnă, viscoleşte şi este un frig de crapă pietrele. Peste Bethleem ninge, ninge… Într‑o iesle minunată se născuse Isus. Boul şi măgarul, miloşi, suflau asupra lui, să‑l încălzească. Alături vegheau Iosif şi Maria.

Deodată o rafală puternică de vânt a adus un val de aer rece şi zăpadă.

Părinţii s‑au repezit în calea rafalei cu pieptul, pentru ca frigul să nu ajungă la Pruncuţ. Câţiva fulgi s‑au aşezat totuşi pe obrăjorii şi fruntea micului Isus, care a surâs în somn. Temându‑se să nu‑L trezescă, Maria s‑a aplecat asupra lui cu toată dragostea ei şi cu un sărut a îndepărtat stălucitorii fulgi reci. Minune! Steluţele reci de nea s‑au topit la căldura iubirii materne şi s‑au prefăcut în mici flori, delicate, albe ca neaua şi cu o minunată mireasmă, care a învăluit totul. Sărutul Mariei a unit Pământul şi Cerul.

Spunem povestea: celor prea închişi în sine,  cui nu mai crede în iubire, unuia care nu vede minunea vieţii din jur, unui şef scorţos,  părinţilor, dascălilor care uită să‑şi arate iubirea.

22. Cei trei yoghini

Povestea vorbeşte despre: răbdare, înţelepciune, legea talionului, iubire adevărată, impulsivitate, superioritate spirituală, dezvoltare spitrituală.

În pădurea necuprinsă, trăiau trei yoghini. Departe de oameni, în singurătate, în liniştea pădurii, ei meditau şi lucrau cu ei înşişi, căutând perfecţiunea. Un oarecare călător, rătăcit prin locurile acelea, a întîlnit un yoghin, care medita în lotus şi l‑a întrebat despre drum, dar yoghinul nu i‑a răspuns şi omul mânios s‑a repezit la el şi i‑a tras o palmă. Yoghinul a sărit pe dată în picioare şi i‑a tras la rândul său, două palme. Speriat de repeziciunea, cu care răspunsese yoghinul, călătorul a plecat mai departe.

A  întâlnit un al doilea yoghin şi pentru că nici acesta nu i‑a răspuns la salut şi întrebare, i‑a tras şi lui o palmă. Yoghinul, foarte liniştit, i‑a întors şi celălalt obraz…apoi a continuat să mediteze, ca şi cum nimic nu s‑ar fi întîmplat.

Călătorul şi‑a continuat drumul şi a întâlnit un al treilea yoghin. L‑a întrebat şi pe acesta despre drum, dar n‑a primit nici‑un răspuns. Deznădăjduit, că nimeni nu‑l ajută, i‑a tras şi celui de‑al treilea yoghin o palmă. Acesta a rămas nemişcat şi nici măcar nu l‑a privit, pentru că meditând, el nici nu a simţit, că a primit o palmă.

(după o pildă orientală)

Spunem povestea: cuiva impulsiv,  aceluia care nu învaţă din eşecuri,tânărului, gata să riposteze, mâmioşilor,  ca îndemn la răbdare şi înţelepciune,     exemplificând că adevărata iubire este iertare,  ca îndemn de a ne arăta superioritatea spirituală,   ca pledoarie împotriva legii talionului.

23. Frigul

Povestea relatează despre: compasiune, empatie, grijă de aproape, elevare spirituală

Un bătrân înţelept era aşezat lângă foc împreună cu ucenicii săi. În casă era cald şi bine şi toţi erau senini. La un moment dat, înţeleptul a început să tremure puternic, ca de frig şi ucenicii, uimiţi tare, l‑au întrebat îngrijoraţi:

–Maestre, ce ai? Nu este destul de cald?

–Aici este cald şi bine, dar afară se află un sărman, care tremură de frig…

Ucenicii au ieşit degrabă şi nu mică le‑a fost mirarea, să găsească în apropiere un om aproape degerat, care abia mai sufla. De îndată ucenicii l‑au adus lângă foc şi l‑au îngrijit…iar maestrul a încetat să mai tremure…

Spunem povestea: individualiştilor, egoiştilor, meschinilor,   pentru a ilustra lucrul cu sine însuşi,   ca argument pentru iubirea adevărată de aproape,  ca îndemn la elevare spirituală.

24. Floarea cea mai frumoasă

Povestea vorbeşte de: sacrificiu, efortul necesar atingerii perfecţiunii, autocenzurare şi autoevaluare.

Se spune că un împărat al Japoniei îşi anunţase intenţia de a vizita o faimoasă grădină. La data fixată, grădinarul îl aştepta la poartă şi cu o adâncă reverenţă a spus:

–I‑ar face plăcere maiestăţii sale, să meargă mai întâi în grădină? Ceaiul se va servi după aceea.

Au intrat în grădină, dar pămîntul fusese arat şi nivelat. Nu se vedea nici măcar un fir de iarbă. Împăratul n‑a spus nimic şi a fost poftit în casă. Pe măsuţa de ceai, se afla un vas cu o singură orhidee, de o frumuseţe fără seamăn. Gazda a spus:

–Am păstrat floarea cea mai frumoasă, celelalte flori nu puteau sta lângă ea…nu meritau să fie văzute de împărat.

(după o pildă japoneză)

Spunem povestea: cuiva incapabil să se autoevalueze,  celui care nu găseşte putere să continue,    spre a arăta că orice ţel presupune sacrificiu,   celui ce nu‑şi fixează ţeluri pe măsură.

25. Legenda lui Lazăr

Povestea vorbeşte de: sărăcia materială şi cea spirituală, iubirea frăţească, generozitate şi zgârcenie.

Trăiau cândva doi fraţi, unul bogat şi altul sărac. Săracul, pe lângă sărăcie avea şi o boală rea, încât tot corpul său era acoperit de bube. Nevastă‑sa, din cauza bubelor urât mirositoare, nu‑l mai putea răbda, dar nici fratele său. Îl alungau de la unul la altul, iar Lazăr sta mai mult pe drum, la mila vecinilor.

Într‑o bună zi, fratele cel bogat se însoară şi nu‑l cheamă la nuntă, ruşinându‑se cu fratele său bolnav şi sărac. Necăjit din cauza aceasta, Lazăr merge totuşi la casa fratelui, bucurându‑se de bucuria lui şi se aşează pe o grămadă de gunoi, mai la o parte. Oamenii se făceau, că nu‑l văd, ca să nu supere pe gazdă, dar câinii îi aduc resturi de la masă şi‑i ling rănile. Bogatul, supărat, că fratele plin de bube, se arată la nunta lui şi nevrând să împartă cu fratele său nici măcar dragostea animalelor, leagă câinii. La sfîrşitul petrecerii, lăutarii înduioşaţi de singutătatea şi necazul lui Lazăr, vin să‑i cânte. Lazăr era sărac lipit, şi neavând nimic, cu care să‑i plătească pe lăutari, le dăruieşte, spre uimirea şi scârba tuturora, cojile bubelor sale, singura lui avere. Pe jumătate amuzaţi şi pe jumătate scârbiţi, lăutarii pleacă spre casă, unde văd, că acele coji se prefăcuseră în bani de aur. Bucuroşi foarte, de aşa plată bogată, lăutarii merg să‑i cânte din nou şi povestesc tuturor întâmplarea. Recunoscători, ei merg şi acasă la nevasta lui Lazăr, să‑i cânte şi să‑i vestească minunea. Femeia aflând, că bubosul Lazăr prefăcea cojile bubelor în aur, se hotărăşte deodată, să‑l ierte pe Lazăr. Se îmbracă frumos şi merge la grămada de gunoi, pentru a‑şi pofti bărbatul, acasă. Dar din puţine vorbe, ei se ceartă din nou. Furioasă, femeia îi strigă, că îl părăseşte, pentru că are un iubit, cu care va pleca în lume. Lazăr se uită cu atenţie la dânsa şi‑i dă un ultim sfat:

–Când vei ieşi din ogradă cu noul mire, să‑ţi faci semnul crucii, în cele patru vânturi.

Nevasta uită sfatul. Dar, de cum ies mirii din curte, caii de la trăsură încep o goană nebună, nepământească…Femeia îşi aminteşte atunci de vorbele lui Lazăr şi îşi face cruce. Deodată se pomeneşte singură pe câmp şi înţelege două lucruri: mirele fusese însuşi diavolul, iar bubosul Lazăr era un sfânt. Femeia se întoarce ruşinată la bărbatul ei…

(după tradiţia ortodoxă)

Spunem povestea cuiva care: îşi duşmăneşte fratele din gelozie ori prostie,   se ceartă cu rudele, prietenii, colaboratorii,  nu ştie să dăruiască, este egoist, individualist.

26. Cântecul păsării

Povestea vorbeşte de: grădina secretă, tentaţia absolutului, refuzul realităţii, ,,glasul păsărilor”.

Odată, un călugăr a ieşit din mănăstire şi a mers în pădure, pentru a tăia lemne. Acolo, auzi o pasăre cântând minunat. Se aşeză, să asculte viersul fermecat al păsării…Ascultă multă vreme, până îşi simţi sufletul mângâiat. Apoi, terminându‑şi treaba, se întoarse la mănăstire…Dar portarul nu mai era acelaşi. Era un străin, care nu‑l recunoscu şi nu‑l lăsă să intre. Ceru să‑l vadă pe stareţ. Când apăru stareţul, văzu, că era tot un străin. În zadar stărui să le spună că aparţine mănăstirii, că plecase cu câteva ceasuri în urmă, în pădure să taie lemne… În cele din urmă, cineva îşi aminti de povestea, care se spunea prin mănăstire, despre un călugăr, care trăise acolo cu sute de ani în urmă, dar care dispăruse fără urmă şi nimeni nu‑l mai văzuse şi nu mai auzise de el.

Cântecul dumnezeiesc al păsării, ce‑i păruse călugărului, lung de câteva ceasuri, durase sute de ani, după numărătoarea oamenilor…

Spunem povestea: căutătorului de absolut,   celui ce refuză realitatea spirituală, omului refugiat în imaginar, materialism, dogmatism,  aceluia care se teme să trăiască.

27. Ce este Absolutul

Povestea vorbeşte de: absolut, gândire, etern, imposibilitatea de a defini.

Tiranul Siracuzei l‑a chemat l‑a sine, într‑o zi pe filozoful Simonide şi l‑a întrebat.

–Aud multe despre Absolut. Dar sunt lucruri foarte diferite. Spune‑mi, tu, care eşti înţelept, ce este Absolutul?

–O, luminate rege, dă‑mi o zi pentru a mă putea gândi…

A doua zi, Simonide s‑a întors la rege şi l‑a implorat:

–Mărite rege, mai am nevoie, de încă două zile de studiu!

La sfârşitul acestora el s‑a întors, ca să‑i mai ceară şi alte zile de gândire.Plictisit să aştepte, regele l‑a întrebat:

-De ce tot amâni şi nu‑mi dai răspunsul?

–O, preamărite, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât Absolutul îmi apare tot mai mare şi mai mare, mai profund şi cu atât mai puţin reuşesc, să‑l înţeleg cu mintea mea!

Spunem povestea: cuiva care încearcă să explice inexplicabilul,  perfecţionistului, delăsătorului,   celui ce încearcă să definească inefabilul.

28. Lanţul

Povestea arată că: orice rău e spre bine, nimic nu e ceea ce pare, totul e relativ, taina e să transformi răul în bine.

Lanţul era trist şi se ruşina, nespus de tare, de sine însuşi: toţi mă ocolesc şi au dreptate, căci lumea iubeşte libertatea şi urăşte lanţurile…care aduc durere, lipsesc de libertate…Şi aşa lanţul suferea în tăcere şi resemnare.

A tecut pe acolo un om, a luat lanţul, a urcat într‑un copac, i‑a legat cele două capete de o creangă, mai groasă şi a făcut din el un leagăn.

Astăzi, copiii se dau în leagăn şi sunt fericiţi.

(după Leonardo Da Vinci)

Spunem povestea: unui melancolic incurabil, blazatului, nihilistului, materialistului,   cui nu crede în bine,  pentru a arăta cum răul poate deveni bine.

29. Noroc şi ghinion

Povestea atrage atenţia că: totul este relativ, oamenii se grăbesc să tragă concluzii.

Un ţăran pierde iapa sură, singura lui avuţie.

–Ai pierdut tot ce aveai, sărmanul de tine! Cât trebuie să fii de nenorocit! au spus, plini de milă, vecinii.

–De unde ştiţi voi, că ce mi s‑a întâmplat este o nenorocire? s‑a mirat el.

A doua zi, iapa s‑a întors acasă însoţită de doi armăsari sălbatici…

–Ce neaşteptat noroc pe tine omule! au exclamat vecinii.

–De unde ştiţi, că este un noroc? a exclamat omul.

În ziua următoare, încercând să dreseze unul din armăsarii sălbatici, fiul ţăranului şi‑a rupt piciorul.

–Ce mare nenorocire! au spus toţi.

–Sunteţi siguri? a întrebat omul nostru.

După câteva zile, a izbugnit războiul şi fiul său a fost scutit de armată…

(pildă armenească)

Spunem povestea: impulsivilor, ghinioniştilor, pesimiştilor,

melancolicilor, naivilor, celor grăbiţi să tragă concluzii,    superficialilor.

30. Peştera

Povestea spune că: frumosul schimba lumea, arta e ,,grădină secretă”,  talentul schimbă lumea, omul sfinţeşte locul.

Demult, tare demult, în China antică, trăia un pictor vestit. Operele sale erau foarte căutate şi preţuite. Se spune că, dacă picta o floare, îi simţeai mirosul, dacă picta un izvor, îi auzeai susurul, iar dacă picta un iepure, îi simţeai frica.

Odată, acest maestru al frumosului, s‑a apucat să picteze, pe peretele unei stânci uriaşe, un peisaj, în care apărea şi intrarea într‑o peşteră.

Când a terminat lucrul, artistul a intrat în peştera pictată şi n‑a mai ieşit niciodată.

Spunem povestea: celui care lucrează de mântuială,   elevului care nu găseşte sensul temei primite, pentru a arăta valoarea muncii făcute cu suflet,    spre a sugera o definiţie a artei,   ca să ilustrăm imaginarul şi veridicitatea artei.