Poveşti cu tâlc (2)

11. Cuvinte pline de miez

Povestea vorbeşte de: simţul datoriei, compasiune şi iubire, iubirea de aproape, generozitate.

Undeva la munte, pe o cărare îngustă, am întâlnit un băiat slăbuţ, care‑şi purta în spate frăţiorul. Se vedea cu uşurinţă, că micuţul era prea greu pentru puţinele lui puteri. I‑am spus cu inima strânsă de milă:

–Băiete, ce grea povară duci în spate!

El mi‑a spus cu reproş în glas, prividu‑mă mirat:

–Nu este o povară, este fratele meu!

El a plecat mai departe.Am rămas mut şi uluit. Tocmai primisem o lecţie de viaţă. Când îmi pierd tot curajul şi durerile oamenilor ori necazurile, mă copleşesc, cuvintele acelea pline de miez, îmi amintesc: Nu este povară, este fratele tău!

Spunem povestea: copilului, soţului, colaboratorului egoist,

celui care nu se gândeşte decât la propriul bine,  omului fără simţul datoriei, aceluia ce nu cunoaşte compasiunea, tinerilor, pentru a învăţa iubirea de aproape.

12. Porcii spinoşi

Povestea spune: împreună suntem puternici, trebuie respectată libertatea individului, calea de mijloc e mai bună.

O turmă de porci sălbatici păştea în tundra îngheţată a Siberiei polare. Căutau licheni cruţaţi de ger, ca să‑şi potolească foamea. Deodată s‑a stârnit o grozavă furtună şi Crivăţul s‑a pornit să sufle, tot mai dezlănţuit. Temperatura scădea vertiginos. Vântul îngheţat pătrundea prin firele aspre, ca nişte ţepi, cu care sunt acoperiţi porcii spinoşi. Cu o mişcare instinctivă, turma se strânge, pentru a se feri de vânt şi ger. Se înghesuie unul în altul. Tot mai aproape, strâns lipiţi, trup lângă trup, pentru a scăpa de îngheţ şi pentru a găsi un stop de căldură, în trupul celuilalt…Dar cu cât se strâng mai tare, unul lângă altul, cu atât mai tare, ţepii le intră în carne. Durerea îi face să se depărteze…Dar vârtejul de vânt şi zăpadă îi învăluie iar, cu mantia sa îngheţată. Şi iar se apropie, ca să se încălzească.. şi din nou se depărtează, ca să nu se mai înţepe unul pe altul…şi astfel, încet, încet au găsit distanţa potrivită.

Spunem povestea: unui om tiranic (şef, soţ, prieten, colaborator), cui nu respectă libertatea celorlalţi, cui nu ştie lucra în echipă, unui părinte autoritar,    cui  crede că ştie mai bine ce au de făcut ceilalţi,  celui predispus la exagerări,  omului care se bagă în sufletul tău, liderului de grup, colectivului unei clase nedisciplinate.

13. Frumuseţe

Povestea spune că: nu‑i bun ceea ce este prea mult, trebuie căutat echilibrul în toate.

Trăia odinioară, într‑o ţară peste mări şi ţări, un prinţ nespus de frumos. Era atât de frumos la chip, la trup şi la suflet, încât însuşi soarele se oprea din drumul lui zilnic, pentru a se bucura de neasemuita frumuseţe. Apele se opreau din curgerea lor, iar păsările amuţeau. Oamenii din preajma lui, erau aşa de copleşiţi de atâta frumuseţe, şi nu mai puteau face nimic altceva, decât să‑l privească…Oamenii, natura, viaţa se opriseră, pentru a‑l privi…

De aceea prinţul şi‑a pus o mască urâtă…şi oamenii au putut trăi, iar lumea şi‑a urmat cursul…

Spunem povestea: cuiva care mizează numai pe frumuseţea lui,   celui predispus la excese,    celor care nu înţeleg frumuseţea,      pentru a arăta că totul trebuie să aibe măsură, superficialului.

14. Vizita lui Buddha

Povestea vorbeşte de: ratarea oportunităţilor, superficialitate, diferenţa esenţă‑aparenţă.

Brahmanul N. era un om tare evlavios. În fiecare zi, de cum se trezea, se spăla pe cap, aşa cum cerea ritualul, apoi cu coşul cu ofrande în mână mergea la templu pentru slujba de dimineaţă. Înălţa mereu o rugă fierbinte: „Doamne, eu vin mereu la tine, n‑am lipsit niciodată. Dimineaţa şi seara, îţi aduc jertfe. N‑ai putea, veni şi tu odată la mine?

Buddha i‑a ascultat rugăciunea zilnică şi la sfârşit i‑a spus brahmanului: „Mâine voi veni la tine!”Ce bucurie pe brahman. A curăţat toată casa, a făcut pe prag desenele rituale cu făina, orez şi flori. În zori, a agăţat o ghirlandă de frunze de mango, la intrarea casei, a aprins lumănări parfumate. În camera de oaspeţi a orânduit mulţime de tăvi pline cu fructe, plăcinte dulci şi flori. Toate erau pregătite pentru a‑l primi pe Buddha. La ceasul slujbei de dimineaţă, un băieţel, care tocmai trecea pe acolo, zăreşte prin ferestra deschisă tăvile cu plăcinte, se aproprie şi spune:

–Tataie, ai multe plăcinte, nu‑mi dai şi mie una?

Mâniat de aşa îndrăzneală, brahmanul îi răspunde supărat:

–Ia şterge‑o, împieliţatule, cutezi să‑mi ceri, ce‑am pregătit pentru Buddha?

Băieţelul înfricoşat pleacă fugind.

Clopoţelul anunţă sfârşitul slujbei de dimineaţă.

Brahmanul îşi spune: De bună seamă, Buddha va veni după rugăciunea de amiază. Să‑l aşteptăm. Obosit s‑a aşezat pe banca din faţa casei. Vine un cerşetor şi‑i cere de pomană. Brahmanul îl alungă, fără prea multă vorbă. Apoi spală cu grijă locul, unde a călcat cerşetorul. Trece şi amiaza şi Buddha tot nu apare. Vine seara. Tot mai abătut, omul nostru aşteaptă vizita făgăduită. La ceasul rugăciunii de seară, se înfăţişează un pelerin şi‑l roagă:

–Îngăduie‑mi să mă odihnesc pe banca ta şi să‑mi petrec noaptea aici…

–Nici gând! E locul, pe care l‑am pregătit pentru Buddha!

S‑a înnoptat. Buddha nu şi‑a ţinut făgăduiala îşi spune brahmanul necăjit.

A doua zi, omul merge la templu, la slujba de dimineaţă, ducând prinoasele şi izbucneşte în lacrimi:

–Mărite Buddha, n‑ai venit la mine, aşa cum ai făgăduit! De ce?

–De trei ori am venit şi de trei ori m‑ai alungat…

(pildă indiană)

Spunem povestea: unui superficial,   omului gata să rateze o oportunitate,   aceluia ce din orgoliu refuză mâna întinsă,   pentru a îndemna la căutarea esenţei.

15. Trei feţe

Poezia arată: ce e copilăria, tinereţea, bătrâneţea, cum e viaţa omului, priveşte dincolo de aparenţe, totul e relativ.

Copilul râde:

–Înţelepciunea şi iubirea mea este jocul!

Tânărul cântă:

–Jocul şi‑nţelepciunea mea‑i iubirea!

Bătrânul tace:

–Iubirea şi jocul meu e‑nţelepciunea!

(Lucian Blaga)

Spunem poezia: pentru a face omul să‑şi accepte vârsta,  celui care nu‑şi acceptă condiţia, pentru a caracteriza vârstele omului,cui caută taina vieţii omeneşti, cui nu acceptă că timpul trece, găseşte tu un sens!

16. Portmoneul

Povestea vorbeşte despre: ipocrizie, slăbiciune asumată, opţiunea corectă.

Un rabin întreabă pe unul din ucenici:

–Ce faci, dacă găseşti pe stradă un portmoneu cu bani şi cu adresa posesorului?

–Ca să fiu sincer, am mulţi copii şi sunt foarte sărac…Aş vedea în portmoneu un dar ceresc şi aş mulţumi cerului.

–Eşti un hoţ! A exclamat rabinul. Apoi a pus aceeaşi întrebare altui ucenic.

–Aş duce păgubaşului banii imediat!

–Eşti un mincinos! I‑a răspuns fără milă rabinul.

–Apoi l‑a întrebat şi pe al treilea, care i‑a spus:

–Ştiu, care ar fi datoria mea, îmi cunosc şi slăbiciunea. Nu ştiu, ce aş face. M‑aş ruga la Dumnezeu, să‑mi dea gândul cel bun şi să mă ajute, să‑i fac voia…

Spunem povestea: alcoolicului care promite să se lase,   celui care abandonează, scuzându‑se că este slab,   omului ipocrit, celui care judecă slăbiciunile celorlalţi.

17. Munca

Povestea arată: felurile de muncă, munca adevărată, diferenţa creaţie/ a‑ţi câştiga traiul,   sensul muncii, demnitatea muncii, harul muncii.

Un trecător s‑a oprit într‑o zi, în faţa unei gropi imense, în preajma căreia roiau muncitori de tot felul şi a întrebat pe unul din ei:

–Ce faci aici, frate?

–Îmi câştig pâinea! I‑a răspuns lucrătorul fără să ridice capul.

Omul nostru a întrebat un al doilea constructor:

–Iar tu, ce faci aici omule?

Muncitorul, privind cu drag şi parcă mângâind obiectul, la care lucra, i‑a răspuns:

–Vedeţi? Tai o piatră frumoasă!

Apoi s‑a adresat celui de‑al treilea, care i‑a răspuns cu mândrie şi mulţumire:

–Construim o catedrală minunată!

Toţi trei îşi făceau meseria. Primul se mulţumea să‑şi câştige traiul, al doilea căuta să dea un sens lucrului său, iar al treilea dădea muncii sale, măreţia şi demnitatea ei.

Spunem povestea: ptr. a explica diferenţa a munci cu har/a‑ţi câştiga doar traiul, ca să explicăm demnitatea muncii,       spre a încuraja pe cineva în a continua ceea ce face bine,  ptr. a diferenţia munca‑bucurie de munca devenită calvar.

18. Cristoforus

Povestea arată că: nimic nu e ce pare, speranţa moare ultima, strădania e totdeauna răsplătită, există iubire adevărată, adaugă un sens!

A fost odată un om numit Cristoforus. Omul acesta era foarte bătrân. Încă din copilărie nutrea o dorinţă arzătoare, să‑l întâlnească pe Dumnezeu şi iată, că într‑o seară, acesta i‑a spus:

-Cristoforus, te aştept mâine, la asfinţit de cealaltă parte a văii, pe culmea muntelui.

Omul nostru a pornit la drum cu noaptea în cap, ca să ajungă la timp, la întâlnire. A străbătut pădurea de brazi, cea de arţari, cea de stejari falnici. Soarele se ridica de amiază, când Cristofor a ajuns în fundul văii. Acolo a văzut un căruţaş, care asuda şi gâfâia, tot îndemnându‑şi caii şi împingând căruţa împotmolită în mâlul prundului. L‑a strigat pe Cristoforus:

-Hei, om bun, dă‑mi, rogu‑te, o mână de ajutor, nu pot să‑mi scot căruţa din râu…

După multe ore de trudă, au reuşit s‑o urneacă. Lui Cristoforus nu‑i mai rămăsese decât un ceas, ca să ajungă la întâlnire. A luat‑o la fugă şi a alergat, cât îl ţineau picioarele urcând muntele. Când, la capătul puterilor, a ajuns pe culme, soarele asfinţise de mai bine de zece minute… Cristoforus a căzut în genunchi şi a început a plânge amarnic: Aşadar, n‑avea să‑L mai vadă pe Dumnezeu înaite de moarte. Trist şi abătut a făcut cale întoarsă. Ajungând la râul, unde îl ajutase pe căruţaş, iată, că‑l cheamă un copil.

-Hei, om bun, vrei să mă iei pe umăr şi să mă treci apa? Sunt mic şi nu ştiu să înot. M‑aş putea îneca, dacă nu mă ajuţi!

Fără să spună un cuvănt, Cristoforus l‑a urcat pe umeri şi a intrat în apă. În mijlocul vadului, copilul devenise foarte greu şi apele porniseră a se umfla. Cu ultimile puteri, Cristoforus ajunse la mal. Atunci copilul i‑a spus:

– Eu sunt Hristos, fiul căruţaşului, pe care l‑ai ajutat…

Căruţaşul! Aşadar Dumnezeu ajunsese înaintea lui la întâlnire… luase chipul unui căruţaş…

(din tradiţia catolică)

Spunem povestea: cuiva gata să abandoneze un proiect, celui ce îşi pierde speranţa,  omului care nu crede în propriile forţe, aceluia ce nu vede că are o mare oportunitate.

19. Uşa

Povestea spune că uşa sufletului, doar noi o putem deschide, adaugă un alt sens.

Pictorul muncise mult, dar în cele din urmă, terminase tabloul, care îl reprezenta pe Isus în faţa unei uşi. Şi‑a chemat prietenii, pentru a le auzi părerea. Toţi au admirat tabloul, frumuseţea şi blândeţea chipului lui Isus, atitudinea lui solemnă în faţa uşii întunecate. Toţi erau încântaţi şi aveau numai cuvinte de laudă, când unul a spus:

–Maestre, mi se pare că lipseşte ceva uşii. Ea n‑are clanţă, cum se poate intra?

–Uşa, la care bate Isus, se deschide numai dinlăuntru… a răspuns pictorul:

Spunem povestea: misoginilor, şefilor, părinţilor prea aspri, egoiştilor, celor ce nu‑şi deschid inima, celor lipsiţi de compasiune.

20. Mila şi compasiunea

Povestea ne spune că: deşi nu ştim , avem ceva de dăruit fiecărui om, totdeauna mai este o speranţă,  iubirea vindecă orice, schimbarea începe cu noi înşine.

Un tânăr a întrebat un înţelept:

–Care este secretul înţelegerii cu toţi oamenii?

Bătrânul l‑a privit îndelung, s‑a gândit o vreme şi i‑a răspuns:

–Să dăruieşti ceva, fiecărui om întâlnit în cale…

–Să dau de pomană?

–Să dăruieşti un zâmbet, o vorbă bună, o pâine…

–Adică să fac un dar…

–Să dai iubire, compasiune, înţelegere…adică o fărâmă din inima ta…

Spunem povestea: unui egoist, unui şef, părinte prea aspru, cuiva care caută înţelegerea cu cei din jur,  cui vrea să facă bine şi nu ştie cum.