Povestea vâscului

Dumnezeu a făcut plantele mai întâi în cer. Apoi le-a trimis pentru a acoperi pământul cu frunzele, cu florile şi fructele lor lor. Dar povestea spune că a fost una care nu voia cu nci un chip să părăsească locul celest unde se născuse şi care nu cunoştea nici vântul, nici grindina, nici privirea arzătoare a soarelui de vară care usucă şi împietreşte şi nici gerurile grozave ale iernii care face să piară tot verdele.
Ajunse pe pământ fiecare plantă şi-a ales un loc unde să trăiască, cel mai bun loc unde aveau să stea împreună cu suratel ei.
Până la urmă îngerii l-au tot bătut la cap să coboare şi cum stăteau pe marginea cerului, deodată vâscul a alunecat şi a ajuns pe pământ. Acolo jos primitoarea Mmă Pământ l-a primit cu braţele deschise şi i-a spus:
-Bine ai venit dragule! Degrabă scufundă-ţi rădăcinile în solul hrănitor pentru a-ţi lua apă şi hrană. Desigur eşti însetat şi înfometat după o călătorie aşa de lungă.
-Da, a fost lungă călătoria căci este cale lungă din Cer până pe Pământ. Mulţumesc pentru urarea de bun venit! Am să-ţi fac umbră cu ramurile şi frunzişul meu.
-Dar unde-ţi sunt rădăcinile? A întrebat Mama Pământ.
-Nu am rădăcini! Nici în cer nu am avut!
-Vai de mine şi ce-ai să te faci?
-Nu ştiu! A răspuns Vâscul. Apoi s-a gândit că temerile sale se adeveriseră. Iată-l pe Pământ, fără rădăcini cu care să-şi a apă, în bătaia Soarelui arzător…
-Fără apă orice plantă moare! A spus şoptit Mama-Pământ sperând ca Vâscul să nu-o audă.
Vâscul foarte speriat a privit în toate părţile întrebându-se ce are să se facă acum…
Dar un copac de pe marginea drumului l-a strigat:
-Hei tu!
Vâscul a devenit atent.
-Hei tu, Vâscule vino aici!
-Cine mă strigă?
-Eu Mărul din marginea drumului.
-Ei am venit! Spuse vâscul apropiindu-se de copacul care-şi spunea Măr.
-Vino, urcă-te pe crengile mele şi te voi hrăni cu seva mea.
Vâscul s-a urcat bucuros, s-a fixat pe o creangă mai înaltă şi a început să trăiască fericit împreună cu prietenul său Mărul.
La scurtă vreme a observat că se întâmpla ceva cu Mărul. Nu mai era vesel şi în putere ca altădată, iar de la o vreme arăta cam vestejit, că. Atunci l-a întrebat:
-Prieten drag ce se întâmplă cu tine?
-Ţi-am dăruit din seva mea. Dar se pare că ce-a mai rămas nu-mi mai este de ajuns. În starea în care mă aflu, iarna îmi va veni de hac! Voi îngheţa.
Vâscul se întristă peste măsură. Iată prietenul îl primise şi-l hrănise. El primise darul. Dar iată că fără să vrea provocase moartea prietenul celui bun, care-l salvase de la moarte!
Vâscul era de două ori trist. Înţelese că orice prieten l-ar primi ar păţi ca şi mărul.
Ce tristeţe! Cum se putea? Nu voia să fie pricina durerii şi morţii celorlaţi.
Când mărul muri Vâscul se întristă şi plânse cu lacrimi. Bobiţele albe ale vâscului sunt lacrimile pentru prietenul pierdut.
Noaptea Vâscul avu un vis. Un înger îl vizită, îl mângâie şi-i povesti:
N-a fost o grşeală că ai fost creat fără rădăcini. Tu ai un mare dar: o neobişnuită putere de vindecare. Dar pentru fiecare boală pe care o vindeci seva ta trebuie să fie altfel…de aceea tu trăieşti pe crengile diferiţilor pomi. Seva ta şi cu seva lor se amestecă şi se transformă în doctoria vindecătoare pentru o anumită boală…
Vei trăi veşnic pe crengile altor copaci şi vei dărui oamenilor seva ta vindecătoare.
Şi nu fi trist copacii care te hrănesc şi mor sunt bucuroşi să facă astfel un bine: să participe la vindecarea miraculoasă…

După o idee de M.E.Sytek