Povestea lui Urgniş, piticul prietenos (partea a patra) – Sebastian Stănculescu

M-am intors, deci, repede, cu mai multa incredere decat prima data. Deja se insera si, din padure, parca se uitau spre mine multi ochi curiosi. M-a cuprins putin teama, si de asta m-am grabit si mai tare spre casuta de la trunchiul bradului batran, unde eram in siguranta. Am intrat tot sfios, cerand voie. M-am asezat tot pe aceleasi frunze si am intrebat daca este cineva acolo si daca ma poate primi in casuta minunata. Ma gandeam daca nu cumva, pe dupa vreo radacina sau in vreun alt loc ascuns, stapanii casei stau pititi sau dorm. Ar fi fost tare nepoliticos si urat din partea mea sa dau buzna in casa lor fara sa salut sau sa cer voie. Adevarul este ca afara imi era frica de intuneric si ei trebuie sa inteleaga asta – imi ziceam eu. Din intunericul de afara, parea ca in casuta palpaia o lumina albastruie, care s-a marit de cum am intrat. Din aceasta lumina albastru inchis, aproape ca o ceata rara, a aparut brusc o fata luminoasa de pitic voios. Imi venea sa fug,
atata de surprins am fost de aparitie, dar piticul era prietenos si ma linistit. Se uita lung la mine. Era curios. Eu nu stiam exact ce sa spun, si, ca sa nu-l supar cumva prin nepolitetea mea, i-am spus cine sunt si ca am iesit la plimbare prin padurea din jur, care este tare frumoasa. Apoi, pentru ca el se uita la mine in continuare fara sa zica nimic, i-am marturisit ca imi este frica noaptea in padure, caci sunt multi ochi care se uita spre tine.

Piticul mi-a raspuns cu drag, ca, intr-adevar, padurea poate fi inspaimantatoare, caci nu exista numai pitici buni in ea, ci si pitici rai, dar mi-a spus ca daca nu te uiti dupa ei noaptea si nu ii bagi in seama, nu sunt periculosi. Important este – zicea – sa te uiti dupa drum, caci unii pitici mai rai vor sa te abata de la drum. M-am bucurat ca mi-a dat sfatul asta si i-am multumit. Mi-am dat seama repede ca eu nu stiam cum sa ma adresez piticului si l-am intrebat atunci cum il cheama. Din acel moment, parca intre noi a inceput o prietenie si un dialog pe care il doream de multa vreme.

– Urgnis… sau Urg… Nu toti piticii au nume, insa. Eu sunt un pitic fericit, caci am bradul meu batran si am si un nume. Cu numele asta ma poti striga de oriunde si ma vei gasi.

– Multumesc, Urg. Chiar aveam nevoie de un prieten adevarat! … Auzi? Cei patru pitici mai micuti, cei galbeni, care locuiesc la poalele dambului tau, au si ei nume? Pana acum nici nu i-am vazut… dar, de cand ai aparut tu, ii vad si pe ei, chiar daca sunt afara….

– Nu, ei nu au nume… ei sunt una. Vezi tu, piticii care nu au nume sunt ca si cum ar fi unul si acelasi pitic…

Intr-adevar, piticii ceilalti nu erau la fel de luminosi ca Urgnis si nici nu pareau sa aiba ochi. Aveam impresia ca ei privesc numai in jos, spre radacinile bradutilor lor si ca nu se uita la mine la fel ca Urgnis.

– Urg, eu nu am mai vorbit niciodata cu un pitic, desi mi-am dorit asta de mult, dar am auzit de la copii care au prieteni pitici multe lucruri despre voi. Eu nu stiu insa daca toti piticii sunt mereu la fel. De asta am o gramada de intrebari pentru tine…

Urg era fericit ca eu am intrebari pentru el, asa ca am continuat, uitand ca se face tarziu si ca trebuie sa ma intorc acasa.

– Piticii dorm noaptea? am intrebat.

– Nu! … si Urgnis aproape se tavalea pe jos de ras. Este atat de multa munca aici, in padure, incat noi nu dormim.

– Pai, si ziua ce faceti?

– Ziua lucram. Sau ne uitam la Munte cat timp muncim la plasmuirea copacilor nostri, cu puterea pe care ne-o da Muntele, sau Soarele, sau Stelele.

– Si va uitati la Munte?

– Da! Eu insa nu vad Muntele de bradutii cei tineri din jur, dar varful bradului meu ajunge sa vada Muntele Sacru.

(Continuare în nr. următor)