Povestea lui Urgniş, piticul prietenos (partea a doua) – Sebastian Stănculescu

Pe un mic damb, la poalele unui brad inalt cu trunchiul gros, dar cu brate timide, seafla casa unui pitic mai special. Dambul era inconjurat de braduti mici, bucurosi, ce erau care mai de care mai grabiti sa ajunga mari, sa poata sa-si intinda bratele deasupra padurii, sa vada si ei Muntii Sacri de deasupra padurii lor. Acesti braduti draguti si veseli ascundeau bine casuta piticului nostru, cea de la poalele bradului de pe damb, incat nimeni nu parea sa-l poata deranja. El vedea de departe masinile si oamenii care mergeau la cariera si ii analiza cu bunavointa. Totusi, ar fi fost si el mai bucuros daca oamenii ar fi fost putin mai buni si ar fi stiut sa spuna “Multumesc!” pentru acele lucruri pe care padurea si Muntele le daruia. Piticul, insa, intelegea ca oamenii nu sunt la fel de clari in faptele si gandurile lor ca piticii si de asta nu se supara pe ei, ci avea rabdare. Apoi, din cand in cand, un om frumos si bun venea la poalele dambului unde isi avea el casa, om care ii aducea piticului multa bucurie. Avea grija de niste animale mici, ca niste ghemotoace de lana alba, insa pe care le iubea mult si de care avea mare grija sa nu pateasca nimic niciuna dintre ele. Dupa ce cariera se inchisese, tanarul baiat venea din ce in ce mai des acolo. Uneori, dormea tolanit pe-o parte si atunci piticul se amuza nespus caci ii putea vedea visele; atunci baiatul ii parea piticului mult mai frumos, pentru ca in visele lui el era mai liber si mai sincer. Alteori baiatul se aseza pe haina si se uita cu drag la munti, cantand frumos cate un cantec, cu lacrimi in ochii lui negri. Daca piticul ar fi crescut lacrimi, ar fi plans si el de bucurie si de multumire ca baiatul acela, cu un suflet atat de curat, sta langa el si ii canta tristetea sau bucuria pe care o poarta in inima.

Dintr-o zi, baiatul nu a mai venit. Piticul a stiut atunci ca baiatul a plecat undeva departe, parasind animalele pe care le indragea mult, pentru a fi intre alti oameni, poate nu toti la fel de buni si de frumosi ca el. De atunci, la poalele dambului unde se afla casa piticului nostru, nu prea a mai poposit nimeni. Rar, mai treceau oameni pe potecile de munte, insa ei ii erau straini piticului.