Povestea lui Moş Nicolae

scan0058A fost odată, e tare mult de atunci, un tată ce avea trei fiice. Fetele erau mici când mama lor se prăpădise. Tatăl, care era olar, se chinuia singur cu creşterea copilelor. Familia abia îşi ducea zilele de săracă ce era. După o zi istovitoare, în care nu reuşise să vândă nici măcar un ulcior, tatăl se întorcea tare amărât acasă, fără nici o bucăţică de pâine. Era început de decembrie, prima zăpadă se aşternuse deja. Cerul era  senin şi înstelat. Ger grozav era afară. Zăpada scârţâia la fiecare pas. Bătea un vânt rece, care pătrundea până la oase. A intrat în casă încovoiat de frig, foame, dar mai ales de amărăciune. Omul le spuse celor trei fete ale sale:

-Fetele mele, azi nu am putut să vă aduc nimic de mâncare. Eu sunt bătrân şi ostenit, aşa că mâine va trebui să vă duceţi singure să căutaţi de-ale gurii, descurcaţi-vă cum puteţi. În pădurea vecină gospodăriei lor, într-un mic castel cu turnuleţe cochete şi cu flori de mac, floarea soarelui şi albăstrele, pictate pe geamuri, trăia un bătrân nobil al cărui suflet bun era cunoscut de oamenii de prin împrejurimi. Bătrânul avea părul alb, iar barba îi ajungea până la mijloc, căci mulţi ani trecuseră peste el. Peste haine purta, întotdeauna, o mantie vişinie, care flutura în urma lui ca nişte aripi, atunci când grăbea pasul. Acest bătrân nobil trăia în castel doar cu un singur, devotat, slujitor.

Acesta era urât la chip, căci faţa îi era negricioasă şi încreţită de riduri. Părul vâlvoi, de parcă ar fi avut scaieţi, îi cădea în laţe unsuroase pe frunte. Ochii, negri, erau acoperiţi de streaşina sprâncenelor stufoase şi aspre. Era ghebos şi purta, indiferent de vreme, o blană de urs, aruncată peste cocoaşă. Cei doi bântuiau ţinutul tăcuţi, ca nişte stafii. Numele nobilului era Nicolae şi, din respect pentru anii lui, oamenii îi spuneau Moş Nicolae. El avea ochii ageri, mintea ascuţită şi inima dreaptă, vedea imediat binele şi desluşea bunătatea. Purta în mâini o carte mare, îmbrăcată în aur strălucitor în care, cu o pană de gâscă, însemna faptele bune ale oamenilor.

În acelaşi timp, Rupert, căci acesta era numele servitorului, mergea în urma sa, ca o umbră docilă. El purta o carte neagră, ferfeniţită, în care, cu mâna dreaptă, nota faptele rele ale oamenilor. Iar în mâna stângă avea o nuia lungă, de salcie, cu care îi lovea pe spinare pe făuritorii de fapte rele.

Nobilul Moş Nicolae avea în spate un sac plin cu fructe şi dulciuri din care împărţea oamenilor ale căror nume erau trecute în cartea sa.

Şi întreg ţinutul se temea de Rupert şi se bucura de trecerea lui Moş Nicolae.

În seara despre care vă spuneam la început, Moş Nicolae tocmai trecea pe lângă casa celor trei fete sărace. Se apropie de fereastră şi auzi toată discuţia. Îl cuprinse mila pentru sărmanele fete neştiutoare care au cunoscut greutăţile vieţii atât de tinere. Aşteptă ca acestea să se urce în pat şi când crezu că au adormit. Aruncă câte o punguţă cu bani în fiecare pereche de pantofi.

Fiica cea mică auzi un zgomot. Sări din pat şi privi pe fereastră. Zări doar o mantie roşie fluturând ca nişte aripi imense. Apoi descoperi darurile din încălţăminte. Tare s-au mai bucurat! Tatăl putu găsi băieţi destoinici pentru fiicele lui şi trăi şi el cu ele în bună înţelegere. La scurtă vreme după această întâmplare, Moş Nicolae muri, de bătrâneţe, urmat la numai câteva zile, de slujitorul său credincios. Dumnezeu care vede totul şi care ştia cum cei doi şi-au petrecut viaţa, i-a întrebat dacă au vre-o dorinţă. Moş Nicolae a răspuns:

-Doamne, te- aş ruga, dacă se poate, ca o dată pe an să mă pot întoarce pe pământ şi să pot dărui oamenilor din sacul meu de odinioară. Şi să mă însoţească şi credinciosul meu prieten, pentru ca împreună să facem dreptate, căci el va dărui câte o nuia celor care vor face fapte rele.

Dumnezeu i-a îndeplinit rugămintea şi astfel, în fiecare an, în dimineaţa de 6 decembrie cei doi prieteni trec prin casele oamenilor şi le lasă în ghetuţe daruri, după faptele lor.