Maestrul iubirii – Herbert Hahn

„Cel mai important moment

este întotdeauna prezentul.

Cel mai important om

este întotdeauna cel care se afla în faţa ta.

Cea mai importantă lucrare

este întotdeauna iubirea.”


Prin ţările dinspre Soare-Apune, călătorea odată un om despre care se vorbea foarte mult. Despre  minunile, pe care el le înfăptuia, multe se povesteau şi era numit Maestrul iubirii. Un lucru era şi rămânea ciudat: nimeni nu ştia unde  se află. Apărea  în mod misterios şi la fel de misterios dispărea. De obicei un învăţăcel zelos îl însoţea.

Un nobil căruia dezvoltarea şi creşterea valorilor sale îi erau mai importante decât rangul, dori să-l cunoască pe Maestrul iubirii. Pentru învăţătură, mult timp şi bani cheltuise deja. Nici pentru a-l găsi pe maestru nu pregetase să depună mult efort. El căută fără odihnă, dintr-o ţară în alta, timp de aproape trei ani. Într-o seară sosi într-un sat, în care auzise că Maestrul iubirii ar fi zăbovit numai cu câteva ore mai nainte. Ultima oară el a binecuvântat pentru rodnicie ogorul unei văduve sărace şi apoi s-a îndreptat spre capela din pădurea, ce se afla în apropiere.

Cu toate că  se lăsa seara, nobilul îşi luă rămas bun, sări în şa şi o porni la galop spre pădure. Curând întâlni doi călători: un bătrân respectabil cu o privire clară şi pătrunzătoare, un tânăr cu trăsături şterse, îmbrăcăminte ponosită, dar cu o ţinută foarte dreaptă.

Nobilul sări de pe cal, se înclină adânc în faţa bătrânului şi-i vorbi astfel: „Am cinstea de a-l saluta pe Maestrul iubirii? Îmi este permis să-l însoţesc?”Bătrânul nu răspunse nimic. Îi făcu, în tăcere, un semn prietenos cu mâna, pe când tânărul nu schiţă nici un gest. Nobilul se bucură de acest gest modest. Cu plăcere l-ar fi urmat pe acest bătrân până la capătul lumii. El îl preţuia de mult timp, iar acum, văzându-l, îl găsea şi mai demn de a fi iubit. Îşi luă calul de căpăstru şi porni alături de cei doi călători la drum, în noaptea ce se cobora. Lui îi era ruşine să aibă un cal, pe când însoţitorii săi călătoreau aşa de săraci prin lume.

Iată însă că în drum întâlniră un cerşetor. Bătrânul întinse mâna şi-i dădu un taler. Tânărul rămase tăcut locului. Nobilul avu un gând frumos. Se îndreptă către cerşetor şi-i oferi calul său în dar. Acesta luă plin de mulţumire darul nobilului.

Pe când cerşetorul se îndepărta cu calul, bătrânul murmură un cuvânt de laudă.

„Aceasta a fost prima mea lecţie de la Maestrul iubirii”, gândi mulţumit nobilul, „şi nu se vor lăsa aşteptate nici următoarele.”

Un singur lucru îl uimi: tânărul nu ridicase decât din umeri. Curând sosiră la capela din pădure. În apropiere se afla casa pădurarului. Pădurarul murise, dar văduva şi fata  locuiau singure în casă. Ele îi găzduiră pe călători peste noapte. Pentru aceasta ei îi tăiară şi cărară lemne în dimineaţa următoare. Tânărul mai săpă şi nişte răzoare în grădină.

Apoi ei o porniră din nou la drum. Copila pădurarului adusese la despărţire viorele, câte un bucheţel pentru fiecare dintre ei. Apoi îi petrecu făcându-le semn cu mâna. De la primul pas tânărul aruncă buchetul său. Şi nu aruncă nici o privire înapoi, atâta timp cât fata le făcu din mână. Bătrânul îl privi uimit pe tânăr, dar nu spuse nimic.

Bădăranul”, gândi nobilul. “Şi asta în prezenţa maestrului!?”

La amiază sosiră la o mănăstire de maici. Stareţa era vestită în lung şi-n lat pentru blândeţea ei. Nimeni nu-şi putea aminti să fi auzit un cuvânt rău din gura ei. Buna stareţă îi ospătă pe călători cu cele mai alese bucate. La rugămintea nobilului ea îi conduse şi prin chiliile atât de simple, dar pline de atmosferă pioasă.

Aici este chilia în care mă rog eu”, rosti ea încet. Şi ea arătă spre o cameră mică şi luminoasă. Lumina soarelui se răsfrângea printr-o fereastră a cărei sticlă era de un auriu fin. Din ramele ei surâdea binevoitor un minunat chip al sfintei Cecilia.

Cu paşi sfioşi intrară cu toţii. Tânărul intră împiedicându-se. Când dori să arate cu toiagul către fereastră, alunecă şi căzu peste ea.  Zăngădind cioburile căzură pe podea. Ceilalţi  ţipară.

„O, e sticlă! strigă el, mulţumit în acelaşi timp.

Bătrâna stareţă se cutremură. Lacrimi i se iviră în ochi, chipul i se înroşi. „Mojicul să aibă mai multă grijă! Doamne, iartă-i păcatul!”

Şi suspinând se îndreptă către bătrân: „Acesta era chipul la care m-am rugat în fiecare zi, timp de patruzeci de ani.”

Bătrânul era mişcat. Dar el nu ridică decât din umeri. Nobilului îi ardea toiagul în mână. Dar el nu-l privea decât pe bătrânul cu ochi senini şi pătrunzători. Când acesta sărută cu pioşenie mâna stareţei, el gândi: „Ce maestru, cu adevărat al iubirii el este! Da, pe lângă el voi deveni cu adevărat mare!”

Când   îşi reluară călătoria, el îl luă pe bătrân deoparte şi-i şopti: “Ar trebui să fiţi mai puţin îngăduitor cu însoţitorul vostru!”

Bătrânul dădu numai din cap.

(continuare în nr. următor)