MAESTRUL IUBIRII de Herbert Hahn

(ultima  parte)


Spre seară ei sosiră într-un oraş. Acolo merseră la un medic, care tocmai terminase o lucrare valoroasă. Obişnuit cu vizitele oaspeţilor străini, el le ură călătorilor din toată inima bun venit. „Puteţi înnopta în camera mea de studiu, dacă praful prea gros nu vă deranjează.”

Bătrânul zâmbi.”Am călătorit  pe drumuri de ţară.”

În curând bătrânul era adâncit în discuţie cu doctorul, iar ceilalţi îi ascultau. Ei îl auziră pe bătrân vorbind de acţiunea plantelor, ce înfloresc primăvara, despre cele ce înfloresc toamna, despre ierburi simple care numai în anumite faze ale lunii devin tămăduitoare, despre mii de alte secrete ale relaţiei  dintre om şi plantă. Doctorul îl asculta cucernic şi îşi lua notiţe. Legase deja din o sumă de  foi o carte; acum o desfăcu şi făcu ici şi acolo completări, în timp ce bătrânul povestea cu plăcere. „Un maestru al iubirii şi al înţelepciunii” se miră în sinea sa nobilul nostru.

Deoarece era numai începutul primăverii şi serile erau încă reci, fu aprins şi un foc în şemineu. Pentru a simţi mireasma proaspătă a florilor, o fereastră rămase deschisă. Bătrânul povestea şi doctorul scria; ceilalţi ascultau. Nimeni nu părea să observe cum pe cerul înserării se adunau nori. Dintr-odată o pală de vânt se năpusti în încăpere şi cuprinse câteva foi… pe care le purtă  afară prin fereastră. Doctorul, bătrânul, nobilul, toţi trei se repeziră după ele în grădină. Ploaia se apropia. Vai şi amar dacă preţioasele hârtii ar fi fost udate sau rupte. Urmară rafale din ce în ce mai puternice. Toţi încercau să prindă câte ceva. Nimeni nu observase că tânărul rămăsese în cameră. În sfârşit reuşiră să adune toate foile.

„Ar fi putut să se termine rău”, spuse doctorul abia răsuflând. Fericiţi cei trei reintrară în cameră. Dar paşii li se poticniră, când îi întâmpină un fum greu. O ultimă rafală de vânt prinsese ultimul teanc de hârtii şi îl aruncase în şemineu. Câteva resturi arse şi chircite zburau prin cameră. Un teanc gros ardea deasupra lemnului. Tânărul stătea în faţa şemineului cu mantia desfăşurată, ca nu cumva vreo foaie să scape în cameră. Doctorul se prăbuşi leşinat. Bătrânul era cutremurat. El închise fereastra şi-i puse celui leşinat un prosop umed pe frunte. Tânărul se apropie de doctorul leşinat şi-şi aşeză pentru o clipă mâna pe fruntea lui.

Acesta îşi reveni. „Îţi mulţumesc!”„Nu lui, nu lui”, se revoltă nobilul „El tocmai a…” El nu-şi termină vorba. Bătrânul îl apucă de braţ şi-l trase afară. Curând erau din nou în pădure. Când se găsiră sub primii copaci nobilul se opri.

„Maestre al iubirii, asta e prea mult. Acela stă şi se uită cum munca unei vieţi piere în flăcări, este distrusă şi plin de neruşinare mai primeşte şi mulţumirile. Goneşte pe cel care nu este demn să-ţi fie elev. Sau eu va trebui să te părăsesc chiar astăzi.”

Bătrânul tresări. Apoi el murmură:”Doamne,Dumnezeule, opreşte-te. Nu el este elevul. Eu… sunt numai un elev. El…Maestrul iubirii.” Nobilul crezu că visează.„AcelaMaestrul iubirii?”Simţi că-l cuprinde ameţeala. „Doamne dacă asta e iubire, iar tu elevul acestei iubiri, atunci eu sunt nebun sau întreaga lume. Văd că am fost înşelat: eu am să plec chiar acum.” Şi se întoarse să plece. Tânărul îi ieşi în cale. „Aşteaptă şi înţelesul”.Chipul îi era schimbat. Ochii îi străluceau ca lumina soarelui. Întreaga sa fiinţă emana bunăvoinţă.

Nobilul amuţi. Bătrânul văzând această schimbare, îi şopti:”Vei crede în sfârşit că nu sunt prea bătrân să-i fiu elev acestui maestru al iubirii?” Pentru că ceilalţi doi se aşezaseră nobilul îşi căută şi el un loc.

Tânărul vorbi:„Eşti uimit de ce ai văzut astăzi? Şi totuşi eu nevolnicul nu am slujit decât în numele iubirii.

Dacă am aruncat buchetul de viorele, am avut un motiv bun. Fata care jurase credinţă altuia, prinsese drag de chipul meu. Dacă aş fi privit numai o dată înapoi, atunci într-o singură clipire şi-ar fi pierdut cinstea, pentru totdeauna. Aşa am fost aspru  în slujba iubirii.

Stareţa mănăstirii era plină de dulceagă pioşenie şi mândrie ascunsă. Oamenii o considerau incapabilă de a face rău. Ei spuneau că devenise asemenea unui înger, ca Sfânta Cecilia în faţa cărei îngenunchea în fiecare zi. Dar eu am dezvelit grimasa diavolească din sufletul ei. Aşa am adus un vânt proaspăt şi am devenit stângaci din iubire.

Pe doctor îl pândea primejdia să adoarmă peste cărţile lui. A scrie cărţi nu e nimic nou pentru el. Asta ar fi reuşit şi de când era în leagăn. Această viaţă cere ceva nou de la el. Era sortit să fie vindecător. De aceea am lăsat cartea să ardă, în loc să o salvez. Esenţa înţelepciunii care s-a ars, am cuprins-o în cuvint,e pentru noua sa viaţă şi i le-am aşezat pe creştet. În capul său vor prinde rădăcini şi îi vor înflori în inimă. El va tămădui chiar mâine un bolnav, pe care renunţase să-l mai viziteze. Şi în ceasul morţii sale, va binecuvânta seara de primăvară în care i-a ars cartea. Aşa am fost nebun – tot din iubire. Acesta este sensul. Nu sunt decât un umil slujitor al iubirii.”

Bătrânul îţi aplecă mişcat capul:„Maestrul meu, maestrul meu!
Nobilul se ridică. Pentru el începea o nouă viaţă. „Îţi mulţumesc. Jumătate din viaţă m-am pregătit, trei ani te-am căutat, o zi te-am văzut. Acum plec; am destul de făcut pentru tot restul vieţii.”

Tânărul îi luă mâna şi o ţinu îndelung. „Mergi şi înfăptuieşte. Dar gândeşte-te în timp ce vei călări spre casă, la ceea ce ai de făcut.”

Încă o dată pe nobil îl cuprinse mirarea. „Eu – călare spre casă? Nu mi-am dăruit eu aseară calul la începutul lecţiilor despre iubire?”

„Iubire? Prietene, văd că va trebui să cauţi sensul acestui cuvânt, mult mai mult timp decât am crezut. Cerşetorul căruia tu i-ai dat calul era un mare tâlhar. Calul tău i-a folosit numai bine ca să fugă de pedeapsa cu moartea. Dar acum atârnă deja în ştreang. A fost prins în timp ce comanda la  han ţuică pentru un taler strălucitor. Era hanul la care ai aflat unde mă găseşti. Întoarce-te acolo şi vei găsi calul legat de iesle. Mergi în pace prietene: întrezăresc drumuri prielnice de primăvară pentru cal şi călăreţ.”

Nobilul plecă. O bucată de drum îl însoţi bătrânul, care era un începător în învăţătură.Totul devenise liniştit. Când ajunseră la marginea pădurii strălucirea lunii şi a stelelor le lumină drumul. Mireasma florilor ce răsăreau se ridica din pieptul pământului.„Călătoreşte în primăvară”, salută bătrânul.

Nobilul porni la drum. Fiecare pas era un cuvânt:

Da, primăvară, acum te cunosc,

Te cunosc abia de azi,

Pe tine care aduci furtuna

Şi flori în furtună.