Libertatea şcolii 3

„…spiritul însă nu se lasă oprimat. Instituţiile care, pornind doar de la punctele de vedere ale unei rânduieli economice, ar vrea să reglementeze sistemul şcolar, ar fi o asemenea încercare de oprimare. Ea ar duce la faptul că spiritul liber pornind de la temeiurile sale naturale s-ar revolta continuu. Zguduiri continue ale edificiului societăţii vor fi urmarea necesară a unei ordini ce-ar vrea să organizeze şi sistemul şcolar pornind de la conducerea proceselor de producţie. Nu este o întâmplare faptul că tot mai mulţi studenţi din diferite universităţi ale lumii îşi pun speranţa în fondarea de universităţi libere, iar oficialităţile din unele ţări vor să deschidă căi, care să vină cât mai mult posibil în întâmpinarea acestor cerinţe. Problema învăţământului liber se reflectă în multe fenomene ale timpului nostru (…). În ţările industrializate există în cadrul şcolii trei grupuri de oameni, care de fapt depind unul de altul, dar care sunt separate prin modul de funcţionare al societăţii moderne. Probabil că mulţi părinţi simt cum copiii lor le scapă din mâini: hobby-uri şi valori străine de atmosfera casei părinteşti capătă o importanţă tot mai mare în viaţa tinerei generaţii. Nici cu viaţa şcolară nu se păstrează un contact permanent: cu siguranţă se organizează seri cu părinţii, poate profesorul dă telefon, când e ceva nu este în regulă, dar în cadrul şcolii nu există problemă, care să nu poată fi rezolvată şi fără sprijinul părinţilor. Mulţi profesori nu ştiu din păcate să se apropie de elevi: cerinţele planului de învăţământ şi metodele de lucru ca şi o mulţime de prejudecăţi înrădăcinate constituie bariere peste care nu se poate trece cu uşurinţă. Faptul că elevul şi profesorul stau faţă în faţă în „roluri” opuse demonstrează cât de mult s-a îndepărtat şcoala de misiunea sa educativă. Există probabil mulţi elevi, care conştient sau inconştient îşi doresc o apropiere mai mare atât de părinţi cât şi de profesori. Dar ei suferă încă de legea nescrisă: că trebuie să stai cât mai departe de legea adulţilor. Este nevoie de o forţă, care să îndemne aceste trei grupuri la „cooperare”. Un singur mod de organizare poate îndeplini această misiune: o şcoală liberă (…). Părinţii care iau parte la înfiinţarea unei şcoli (…). îşi asumă o mare responsabilitate. Dacă banii nu ajung şi cam asta se întâmplă de obicei, părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru sacrificiu. Dacă e nevoie, cel puţin în primii ani dar şi mai târziu, în cadrul clasei să se facă mici lucrări de tâmplărie sau să zugrăvesc ei, sunt imediat la post. Se organizează bazare şi serbări şcolare. La serile cu părinţii la conferinţe şi cursuri le este oferită o imagine a activităţii şcolare concerte ca şi a fundamentelor (…) pe care se bazează predarea diferitelor materii. Participând activ la viaţa şcolară, părinţii pot în acest fel să găsească forţa necesară pentru a-şi duce sarcina la bun sfârşit. Ia naştere un contact strâns cu profesorii, ajungându-se chiar în multe cazuri la o reală prietenie. Nevoile şi punctele de vedere ale părinţilor sunt luate în considerare în mare măsură în viaţa şcolii şi în preocuparea comuna pentru copii. Părinţii sunt reprezentaţi în conducere şi responsabilităţile asociaţilor şcolare respective. În lupta comună pentru drepturile şcolilor libere părinţii se prezintă în faţa autorităţilor şcolare şi ministeriale. Copiii au sentimentul că e şcoala lor, cea pentru care părinţii activează practic, concret. Profesorii îşi asumă o muncă enormă: colegii profesorale interminabile, numeroase discuţii cu elevii şi părinţii, nopţi albe pentru pregătirea orelor şi munca cu caietele elevilor, griji în privinţa finanţării, negocierile cu autorităţile conferinţe publice şi discuţii. Viaţa nu se simplifică prin înfiinţarea unei şcoli libere, dar devine mult mai bogată. Elevii îşi asumă riscul de a se lovi de greutăţi, de exemplu de mutarea la o altă şcoală sau în viaţa profesională, adesea numai pentru că, s-au obişnuit să aibă pretenţii spirituale. Şi în plus se află în faţa aceloraşi fenomene ale civilizaţiei ca şi ceilalţi copii şi tineri. Modul lor de a reacţiona este însă evident individual şi ei au adesea interese cu adevărat cuprinzătoare. Înainte de toate însă acest mod de lucru i-a ajutat să-şi dezvolte o calitate, care în secolul nostru este nepreţuită: capacitatea de a trezi încrederea oamenilor. Ca adult intri uşor în dialog cu ei. Şcoala joacă un rol adevărat în viaţa lor. În cele mai multe cazuri ei îşi iubesc şcoala şi în ea se simt ocrotiţi ca acasă. Este vorba aici de o funcţie socială de cea mai mare importanţă. În mediul de viaţă oferit de o societate industrială organizată până în cele mai mici amănunte, şcoala liberă, neindustrializată, ce cultivă omenescul pur; constituie un element component indispensabil (…), Cine a luat vreodată parte la o comunitate statornică profundă între părinţi, dascăli şi copii şi a plătit preţul cerut de aceasta, consideră cu siguranţă aceste măsuri insuficiente. O astfel de coeziune nu se poate forma decât încet trecând prin întâmplări dureroase sau vesele, poate prin dificultăţi financiare, printr-o muncă asiduă sau prin conflicte umane nimicitoare, dar niciodată prin organizaţii ingenioase. Preţul solidarităţii poate fi concentrat într-un singur cuvânt (…): libertatea (…). În spatele tuturor acestor probleme se situează necesitatea de a organiza învăţământul după cerinţele unei vieţi spirituale libere şi de a-l elibera de constrângerile politice şi economice.”

În lucrarea „ Educaţie pentru libertate” Frans Carlgren