Libertatea şcolii 1

„Oricare ar fi reuşitele sale „pedagogice”, profesorul care predă într-o şcoala Waldorf sprijinindu-se pe antropologia spirituală, va păstra în sufletul său o profundă convingere că se află pe calea cea bună. Dar el va resimţi şi dificultăţile, care se opun eforturilor sale. Dacă el însuşi este cauza, va primi „lecţii” de la copii, va trebui să lucreze constant la propria educaţie.
Dar care ar fi obstacolele şi opoziţiile exterioare? Nu ne referim aici la tot ceea ce asaltează copiii, tentaţiile sau spaimele. Presa se face zilnic ecoul acestora, semn că e vorba de lucruri secundare. Ceea ce ne interesează este punctul esenţial: independenţa şcolii.
La vremea când religia, arta şi ştiinţa ţâşneau dintr-un izvor unic, acela al Mysterelor şi formau tocmai de aceea o unitate, problema de a şti cine trebuia să instruiască copiii şi adolescenţii nu putea fi o problemă generală. Ea începe să se pună abia, când s-a vrut să se servească de educaţie în scopuri particulare (speciale). Cei care vizau aceste scopuri erau educatorii înşişi.
La început educaţia nu depindea de o putere, care îi era străină, chiar în evul mediu. Fiecare clasă socială îşi creştea tinerii conform condiţiilor de viaţă, care le erau proprii. Magister-ul şcolii de la mănăstire, scutierul însărcinat să pregătească viitorii cavaleri, meşterii artizani în bresle, dădeau o educaţie, care nu era impusa de nici o putere străina clasei lor sociale.
O schimbare fundamentală intervine când Statul institui cu autoritate şcoala obligatorie. Această revoluţie începe încă din secolul XVII în ţările europene. Nu se poate nega faptul că ea era istoric necesară şi că a adus fructe benefice. Dar o binefacere poate provoca pagube când nu răspunde necesităţilor timpului. Şi că epoca istorică nu mai cere ca şcoala să fie administrată de Stat. Această idee poate părea utopică sau chiar mai rău. Când nişte idei sunt de multă vreme ancorate în spirit, a le pune în discuţie poate părea un sacrilegiu. Iar ideea că educaţia este o problemă a statului e una dintre acestea.
Totuşi sectorul economic formulează adesea, astăzi, anumite exigenţe: se aud voci ce ne spun că tânărul care iese din şcoală sau universitate trebuie format pentru a fi un servitor utilizabil în industrie, în economie. Se vorbeşte de „conştiinţă profesională”, de „mobilitate”, de „preţul responsabilităţii”, aceste calităţi apreciabile pe care trebuie efectiv să le dezvolte în timp ce, binenţeles, transmite cunoştinţele cerute.
În acest timp nimeni nu se întreabă dacă această economie, care îşi exprimă cerinţele pedagogice, are o formă sănătoasă. Se pare că se acceptă” a priori” în anumite cercuri şi se deduce că tânărul trebuie să se adapteze la ceea ce economia este astăzi. Nimeni nu pune problema adevăratului rol al şcolii. Să formeze fiinţe dezvoltând în ele dispoziţiile cu adevărat umane, datorită cărora viaţa economică va putea la rândul ei să fie modificată. Şcoala trebuie să depindă de instituţiile economice. Statul, care administrează şcolile, nu poate stabili decât norme, care să fie aceleaşi pentru toţi şi care în final au ca scop o nivelare. Nu se poate ţine cont de tendinţe individuale. Nu se pot stabili decât reguli şi criterii generale după care „rezultatele” şcolare vor fi evaluate.
Dar astfel de reguli nu pot fi stabilite nici pentru artă, nici pentru viaţa morală; ca examenele instituite în funcţie de ceea ce ele cer, nu se pot raporta decât la achiziţii formulabile în întrebări şi răspunsuri.
George Hartmann-„Libertatea şcolii într-o viaţă culturală liberă”