Izvorul de mir

Pe când, călătorea prin Egipt, Sfânta Familie, fiind foarte cald, au însetat cu toţii. Mergeau de multe zile şi nu găsiseră nici o baltă măcar, ce să se mai gândească la un izvor cu apă rece, limpede şi cristalină. Apa părea un vis îndepărtat, care îi făcea să simtă şi mai tare, că sunt pribegi şi singuri. Maria era foarte îngrijorată. Ea se obişnuise cu setea şi arşiţa, dar cu fiecare zi, laptele se împuţina şi se întreba, cu ce va mai hrăni Pruncuţul, dacă izvorul laptelui seca. Iosif îi împărtăşea şi dânsul îngrijorarea, dar amândoi îşi puseseră nădejdea în Domnul. Cu siguranţă îi va scoate şi de data aceasta la liman.
Seara se opriră pentru odihnă. Preacurata făcu culcuş pentru toţi trei lângă o piatră mare, iar Iosif îngriji de măgăruş. Cu toţii erau sfârşiţi de sete şi de oboseală. Se lungiră în culcuş şi de cum apărură primele stele, adormiră.
Maica avu un vis minunat, în care se făcea că stânca era, de fapt, un uriaş. Uriaşul acesta n-avea inimă. În locul ei, în pieptul lui era o piatră. Iată de ce prăpădea totul în jur. S-a întâlnit cu Domnul, care plin de milă a spus uriaşului de piatră:
–Dară tu n-ai inimă, de-aceea eşti aşa supărat şi prăpădeşti tot.
Apoi Atotputernicul, cu degetul, a atins pieptul uriaşului, piatra s-a prefăcut în inimă caldă, din care izvora iubirea, ce curgea peste lume, ca un izvor dătător de viaţă. Când uriaşul a murit, s-a prefăcut întro stâncă, din care ţâşnea o apă rece, cristalină, dătătoare de puteri, cu care şi-au potolit setea şi şi-au răcorit feţele, mulţi oameni.
A doua zi, Maria se trezi odată cu primele raze de lumină, dar nu deschise ochii. Auzea încă susurul izvorului din vis, care parcă îi potolea setea arzătoare şi îi da speranţă. ,,Doamne, ce sete îi era!” Deodată simţi apă pe obraz şi deschise ochii. Micul Isus, aşa culcat cum era lângă ea, se juca cu mânuţa lui gingaşă în apa cristalină, ce izvora din stânca lângă, care se culcaseră…Încă mai dormea şi cu siguranţă…visa…
–Dragă Maria, trebuie să pornim, aşa că rogu-te, scoală-te, auzi ea glasul blând a lui Iosif, care pregătea pe măgăruş de drum.
Deschise şi închise ochii de mai multe ori, ca să se asigure, că nu visează….dar izvorul nu dispărea. Deci nu visa…nu visase, că Domnul iscase izvorul…Îşi privi copilul şi bărbatul şi se bucurară toţi trei.
Apoi, ca orice mamă grijulie, dezbrăcă Pruncuţul de cămăşuţă, îl spălă cu drag, îl şterse. Îi clăti şi cămăşuţa în apa izvorului şi o puse la uscat pe o tufă de scaiete din apropiere. Soarele arzător o uscă îndată. Când Maica Sfântă luă cămăşuţa, văzu că scaietele înflorise. Înţelese că vorbele sunt de prisos şi tăcu.
Iosif, care pregătise animalul de drum şi-l adăpase, se aşeză în genunchi lângă izvor, ca să îşi răcorească faţa plină de rănile făcute de soarele arzător. Se aplecă şi îşi dete cu apă pe faţă de mai multe ori. Apoi se apropie de Maria, ca să-i vorbească, s-o încurajeze. Aceasta îl privi şi se dădu un pas înapoi, punându-şi uimită mâna la gură.
–Ce-i femeie? s-a îngrijorat Iosif.
–Rănile de pe faţă ţi s-au vindecat…
Iosif şi-a dus mâinile la faţă, s-a pipăit şi a văzut că este adevărat…
Au pornit la drum, în tăcere, Iosif trăgând măgarul de căpăstru, Maria, Cheia Împărăţiei, sus pe măgar, umbrind faţa pruncului cu mantia, ca să nu-l ajungă arşiţa..
Oricine trecea prin acel loc, găsea un izvoraş firav, care părea mai de grabă ulei…şi însetat bea din izvor şi se tămăduia de orice boală… cu mirul acela. Şi oamenii l-au numit Izvorul de mir şi plecau de acolo surâzând şi cu inima împăcată.

Ileana Vasilescu
(din vol.  Surâsul Cerurilor. Poveştile Maicii Domnului)