În atenţia părinţilor cu copii de cinci ani

   La  aceasctă vârstă copilul sănătos nu ştie să se oprească din joc. Este  rolul părintelui să o facă cu tact prin respectarea unui ritm zilnic, săptămânal, anual (anotimpuri) de viaţă sănătoasă.

         Numai relaţia umană reală susţine sufleteşte. Absenţa ei pune copilul în imposibilitatea vieţuirii prin imitaţie. N-are, ce imita sau imită monştri din desenele animate şi jocurile pe calculator.

        Poate manifesta încăpăţânare şi de aceea părintele trebuie să fixeze numai reguli pe care le respectă şi el şi are tăria să le respecte el însuşi până la capăt, adică să nu cedeze în faţa insistenţelor copilului.

         Educaţia verbală creaza  obedienţă ca la câine, ucide creativitatea. Soluţia este modelul, să fim un model de urmat pentru copilul nostru. În perioada zero-şapte ani este de evitat educaţia prin cuvinte. De exemplu când face ceva greşit, periculos să-i interzicem pur şi simplu fără nici-o explicaţie, nu să-i spunem ce să facă sau să nu facă.

        Ideal ar fi să dezvoltăm în  copii competenţe. Competenţa este cunoaşterea pe care am interiorizat-o în aşa măsură încât pot acţiona prin ea. Competenţa este aşadar  pasul de la cunoaştere la capacitatea de a face ceva. Aceasta  se realizează prin urmarea unui model.

                Începe dezvoltarea şi conştientizarea voinţei prin acţiune neîntreruptă.   Oprirea copiilor din încercarea lor de a se implica în activităţile părinţilor este nocivă şi împiedică dezvoltarea şi contientizarea voinţei. Este greu să facem treabă cu copii alături, dar este benefic pentru copil. Orice activitarte are şi operaţii simple la care copilul poate participa de la doi ani. Dacă  curăţ legume, el le poate pune în castronul cu apă, dacă fac curat îmi poate aduce diverse obiecte, le poate pune la locul lor, la cinci ani poate şterge praful, poate pune încălţămintea în ordine, poate, supravegheat să ude florile, etc.  Îndepărtându-l de orice  activitate îi asasinăm voinţa din faşă. Ş-apoi un părinte care nu face nimic, în sensul că facem toate muncile în lipsa copilului sau îl trimitem la joacă, este un model nociv  ale cărui repercursiuni se vor vedea la şcoală când copilul nu va avea motivaţia şi bucuria necesară muncii în general. La cinci ani copilul ar trebui să aibe sarcini zilnice ca făcutul patului, punerea jucăriilor la loc dar şi sarcini periodice, de exemplu când facem piaţa el pune în dulap anumite târguieli, etc.

                                                                                                                                             prof. Ileana Vasilescu

Bibliografie: B.C.J.Lievegoed-Fazele de evoluţie ale copilului

                            Curs C.Bee- Copilul de la 0 la 7 ani şi culorile

                             R.Steiner- Antropologia ca bază a pedagogiei