În atenţia părintelui cu copil de şase ani…

Rolul  părintelui este de a se transpune cu iubire în dezvoltarea copilului, în activităţile şi trăirile sale, stimulându-l şi sprijinindu-l, bucurându-se de prezenţa spiritualului în lumea copilului. Micuţul  nu trebuie să înveţe totul până la şapte ani, el trebuie să crească, să se dezvolte,  să se joace, să asculte poveşti. Necesarul de sufletesc-spiritual se acoperă prin iubire, rugăciuni, poveşti, parabole…

 

Ambianţa tehnică excesivă duce la instalarea fricii, insomniei, tulburărilor alimentare şi comportamentale. Copilul e un “organ” de percepere al lumii. El nu trăieşte ca adultul în gândire şi activitate. Neputându-se manifesta specific vârstei, copilul e traumatizat lăuntric. Daunele sunt perceptibile mai târziu, la pubertate sau la maturitate. Ce înseamnă că un copil se uită la televizor: ochii săi percep 25 de imagini pe secundă, fiecare compusă din aproape 1 milion de puncte, ce răsar cu iuţeala fulgerului, nemaivorbind de sugestiile subliminale, care ruinează orice activitate plăsmuitoare vie. Privitul la televizor duce la afectarea organelor de simţ şi a metabolismului, a voinţei şi creativităţii. Astfel de prejudicii apărute în fragedă copilărie sunt greu de compensat sau redus.

Respectul se dezvoltă când copilul se vieţuieşte pe sine la alt nivel decât adulţii. Pentru această vieţuire copilul are nevoie să aibe activităţi manuale separat şi împreună cu adultul,  să aibe responsabilităţi, pe măsura lui, evident,  în casă. Dacă el duce o viaţă fără îndatoriri, cu mult PC şi TV, i se fac toate poftele, (părinţii sar să-l servească ca pe un neputincios), el nu va putea avea vieţuirile, care trezesc respectul şi nici nu-şi va putea dezvolta voinţa, mai târziu, independenţa, capacitatea de a discerne. Totodată ca urmare a vieţuirii acestei incapacităţi de a transforma imaginaţia în realitate se produce separarea  imaginaţie–Eu. El  se simte singur şi  neajutorat şi doar faptul că emoţiile lui sunt înrădăcinate în imaginaţie, previne o criză.

Atenţie! Respectul copilului pentru adult devine nelimitat şi se focalizează pe o anumită persoană, a cărei alegere surprinde, deoarece nu depinde de gradul  de rudenie, frumuseţe, studii, avere, statut social, lege. Acea persoană este aleasă pentru capacităţile sale: ştie să facă un vapor, avion de hârtie…, ştie să înalţe un zmeu sau să facă să dispară o monedă… copii judecă adulţii după ceea ce pot face. Odată instalat sentimentul respectului, copilul devine sensibil la autoritate şi încet, încet învăţarea prin imitaţie va fi înlocuită cu învăţarea prin respect. Autoritatea  şi respectul sunt legate. Fără  respect, autoritatea este sclavie. Autoritatea nu poate fi principiu educativ decât dacă este liber acceptată din interior de copil.

                                                                                                                                                 prof. Ileana Vasilescu