Forma socială şi structura şcolilor Waldorf

Nevoile sufletesc-spirituale ale omului de azi şi de mâine nu coincid cu cele ale omului grec, roman, din evul mediu şi nici măcar cu cele ale omului din 1950! Desigur există principii pedagogice general valabile dar şi nevoi specifice ale evoluţiei omului pe Pământ.
Poţi gândi un sistem pedagogic care vizează un model oarecare, mai bun sau mai rău, dar poţi să pregăteşti omul în aşa fel încât el să facă faţă schimbărilor, situaţiilor neaşteptate ale vieţii, evoluţiei individuale şi generale a omului, unor nevoi ce depăşeşc pe aici şi acum. Aceasta este esenţa pedagogiei Waldorf.
În majoritatea ţărilor, fiecare şcoală waldorf este constituită ca persoana juridica (asociaţie) a părinţilor, profesorilor şi prietenilor şcolii. Astfel este asigurată adevărata autonomie, detaşarea de condiţionările politico-economice.
Conducerea pedagogică a şcolii revine colegiului profesoral, care lucrează în regimul autoadministrării. Fiecare personalitate (educator) îşi structurează autonom predarea în cadrul sarcinilor specifice etapei de dezvoltare a copilului şi răspunde numai faţă de dezvoltarea copiilor, faţă de părinţi şi de colegiul profesorilor, faţă de propria conştiinţă. În cazul unui eşec, evident colegiul poate dispune concedierea cadrului didactic respectiv. Este vorba deci de libertatea bazată pe răspundere şi nu de activitate aleatoarie sau arbitrară. Profesorul diriginte, ce conduce o clasă opt ani (cl. I-VIII), predând majoritatea disciplinelor, este unul din principiile şi valorile şcolii waldorf. Pedagogia steineriană consideră profesori de specialitate profesorii de muzică, pictură, sculptură, limbi străine, lucru manual, euritmie, gimnastică şi desigur profesorii care predau disciplinele de liceu. Profesorii nu folosesc manuale, ci lucrări stiinţifice din domeniu, structurând şi modelând predarea şi conţinuturile în funcţie de nevoile concrete ale acelor elevi.
Retribuţia profesorilor se face numai în funcţie de vârsta şi condiţiile sociale (compensarea sarcinii economice a familiei), nu după grade sau materii predate. Şi există adesea în şcolile Waldorf persoane cu o condiţie materială bună care fac această muncă fără retribuţie, ca pe o misiune karmică.
Modul de finanţare al şcolilor Waldorf este foarte diferit pe plan internaţional de la finanţarea completa de către stat pînă la finanţarea exclusiv particulară, pot fi întâlnite toate formele, în raport cu tradiţia şcolară a fiecărei ţări. Dacă se cer taxe şcolare se încearcă o diferenţiere a contribuţiilor în raport cu venitul familiei, pentru a nu crea efecte sociale selective. Acolo unde numai părinţii finanţează şcoala (de exemplu în SUA), acest lucru are efect selectiv situaţie nedorita.
Şcolile Waldorf sânt şcoli cu 13 clase, precedate de grădiniţe. Legat de ele pot fiinţa cămine, şcoli pentru timpul liber, alte aşezăminte. Rar întâlnim clase paralele, de regulă o şcoală având 13 clase, ceea ce permite ca şcoala să fie o adevărată familie în care toţi se cunosc, colaborează, se susţin. În clasa a 13 elevul aprofundează disciplinele necesare facultăţii pe care o va urma (în occident a merge la facultate nu este o modă, ci o nevoie interioară) şi fac o lucrare de diplomă cu utilitate socială, de ex un leagăn pentru copiii de la grădiniţă, o pictură, o sculptură care să decoreze o sală de euritmie sau holul şcolii, etc.
La admiterea în clasa I sânt luaţi în consideraţie cu prioritate cei care mai au fraţi în şcoală. Urmează copiii din grădiniţele Waldorf şi copiii colaboratorilor, în rest decide ordinea înscrierii. Nu are loc o selecţie după criteriul înzestrării sau după statutul social al părinţilor. Copiii sânt examinaţi de un medic şcolar şi de unul sau doi profesori în ceea ce priveşte maturitatea şi capacitatea şcolara, adică se anaizează dacă dezvoltarea lor este optimă şcolarizării. Dacă n-au început să schimbe dinţii de lapte, copii nu sunt interior pregătiţi de şcoală.
Copilul nu trebuie însă să înveţe prin presiune exterioară (motivaţie extrinsecă), ci din interes pentru conţinuturile tratate (motivaţie intrinsecă). Sarcina profesorului este să trezească acest interes prin stilul de predare, iar pentru copil, instituţia profesorului-diriginte are în acest sens o importanţă deosebită. Nu se pun note, nu se dau teze unice şi nici examene cu exceptia celui final de bacalaureat, însoţit de lucrare de diplomă, ce implică o realizare practică.

În şcolile waldorf toţi copii învaţă să cânte la flaut, să picteze, să sculpteze în lemn, să ţeasă chiar dacă nu are talent(!), ca devenire sufletesc-spirituală, arta şi frumosul fiind văzute ca principal mod de educare dar şi ca edificare a dimensiunii morale a individului.
Evaluarea este continuă şi nu vizează memorarea şi reproducerea, ci dezvoltarea sufletesc-spirituală armonioasă a individului şi dobândirea de competenţe. Importantă este abordarea spirituală a predării şi educării, viziunea largă asupra lumii pe care trebuie să o aibă o persoana ce devine dascăl waldorf.