Fazele de dezvoltare ale omului din punctul de vedere al educaţiei

Motto: Din fiinţa omului în devenire vor rezulta, ca de la sine,
punctele de vedere pentru educaţie.
R.Steiner
Omul nu este numai o fiinţă care se naşte fizic şi apoi îşi dezvoltă o personalitate şi calităţi spirituale în corpul fizic în contact cu lumea. Copilul, la naştere, are un corp format prin ereditate şi o individualitate spirituală proprie, adică fiecare din noi are la naştere atât un potenţial genetic cât şi unul biografic. Potenţialul biografic înseamnă încarnări succesive ale acelei entităţi umane dar şi evoluţia văzută ca reîncarnare a Pământului. Acest potenţial biografic este reflectat în conştienţă ca Eu, miezul tainic şi profund al fiinţei noastre. Împulsurile şi instinctele se ridică din trup căutând satisfacţia şi sunt trăite în suflet.
Prin spirit omul aparţine Lumii spirituale, prin corp omul aparţine Pământului. Între spirit şi corp se află sufletul. El primeşte impulsuri din ambele direcţii: şi din lumea spirituală şi din lumea terestră. Eul şi corpul se întâlnesc într-o zonă intermediară numită SUFLET. Astfel Omul devine o fiinţă tripartită şi cetăţean a două lumi: Lumea Spirituală şi Lumea Terestră.
Ziua, sufletul şi spiritul nostru sunt pe Pământ, noaptea în somn ele călătoresc în Lumile Spirituale, independent de voinţa noastră. Una din sarcinile actualei încarnări este conştientizarea legăturii cu Spiritualul.
Viaţa omului poate fi împărţită în etape de 7 şapte ani. Aceste perioade au anumite caracteristici, care le diferenţiază clar. Cercetând raportul individului cu lumea vom constata următoarele:
În prima etapă, de la 0 la 7 ani, omul trebuie să deprindă facultăţi foarte importante pentru dezvoltarea sa ulterioară: mersul, vorbirea şi gândirea, care deosebesc pe om de animal. Printr-un superb efort, omul cucereşte poziţia verticală şi ridicându-şi ochii spre înalt, spre nemărginirea cerului, învinge gravitaţia şi stabileşte un echilibru între pământ şi cer. Apoi încet, între unu şi trei ani învaţă să vorbească.
În primii ani de viaţă, adică în etapa de sugar şi copil mic, principala caracteristică este imensa deschidere a copiilor spre ceea ce îi înconjoară. Ei nu opun rezistenţă faţă de ceea ce vine din mediul (fizic, sufletesc şi spiritual) din jurul lor, întâmpină lumea cu o încrdere nelimitată şi asimilează totul. Toate simţurile lor sunt deschise, iar răspunsul lor personal la stimuli, este imitaţia şi mimetismul. Prin imitaţie li se deschid porţile condiţiei de om, prin imitaţie învaţă să vorbească, prin imitaţie face copilul cunoştinţă cu relaţiile bune sau rele dintre oameni, şi în mod subtil, prin imitaţie, se pun bazele viitorului simţ moral şi sistem de valori. Relaţia principală cu lumea din jur este din exterior spre interior. Experienţele nu sunt asimilate de Eu.
În a doua perioadă, de la 7 la 14 ani copilul deja are o lume a lui, o lume proprie, separată de restul lumii. În propria împărăţie, separată de lumea comună, considerată reală, printrun zid de nepătruns, care îl protejează de realitatea adulţilor, adesea traumatizantă. Aici totul este posibil, este o lume bogată în personaje fabuloase, o lume, în care totul se poate îndeplini, orice dorinţă, orice vis. Şi în această lume se nasc seminţele magice ale grădinii sufleteşti secrete a omului adult. Lumea exterioară nu pătrunde decât filtrată, orice element străin fiind adaptat şi abia apoi primit. Copilul este prin definiţie fericit şi vesel, acestea pierind, când se simte invadat sau scos din lumea lui. Concluzie: copilul este o lume închisă. Forţele Eului radiază numai până la graniţele propriei lumi. Lumea exterioară nu mai părtunde nestânjenită în interior, ci este” prelucrată”, „digerată”.
În perioada a treia, de la 14 la 21 de ani. La şocul pubertăţii zidurile lumii, despre care am vorbit, sunt fisurate ori sparte şi se prăbuşesc, lăsând adolescentul faţă în faţă cu realitatea, pe care acum el doreşte să o cucerească din viitor, pentru că a dobândit unitate şi robusteţe sufletească în etapa anterioară. El a descoperit un centru în interiorul său, în lumea lui personală şi acest centru este propriul Eu.
Acum direcţia principală este dinspre interior spre exterior. Tânărul încearcă să cucerească şi să transforme lumea exterioară.
În perioada 21-42 de ani, adică trei etape de 7 ani, este o perioadă de echilibru: activitatea se dirijează spre exterior şi alternează cu experienţele, ce vin din lumea exterioară, se realizează la vârsta adultă.(21-28, 28-35, 35-42)
În perioada următoare 42-75 de ani, activitatea spre exterior scade treptat, iar prelucrarea împresiilor creşte. Prin aceasta se formează acea înţelepciune contemplativă specifică unei bătrâneţi sănătoase. Este o stare foarte asemănătoare cu a copilului mic, diferenţa fiind că lumea exterioară este concentrată în focarul Eului. Dar această concentrare în interior poate avea două aspecte opuse: concentrarea pe Eu care înseamnă urmarea conştientă a unei căi spirituale oricare ar fi ea şi concentrarea pe Ego, care înseamnă sete de putere, poziţie socială, posesie de bunuri, adică concentrare pe valori pământeşti, inutile în viaţa dintre moarte şi o nouă viaţă.
Viaţa omului are etape de 7 ani. Fiecare etapă este guvernată de entităţile dintr-o anume sferă planetară, după cum fiecare din cei 7 ani ai respectivei etape este la rândul său guvernat de o sferă panetară.
Caracteristica fiecărui an, influenţă planetară.
1 an-Luna-vointa
2 ani-Venus-iubire
3 ani-Mercur-comunicare
4 ani-Marte-alege în libertate un drum
5 ani-Soare- încrederea-descoperirea marii comunităţi
6 ani-Jupiter-începe să facă pentru ceilalţi
7 ani-Saturn-separarea de familie şi descoperirea unei alte comunităţi.
Ileana Vasilescu
Bibliografie:B.C.J.Lievegoed-Fazele de evoluţie ale copilului
Curs C.Bee- Copilul de la 0 la 7 ani şi culorile
R.Steiner- Antropologia ca bază a pedagogiei