Alocuţiunea la deschiderea Şcolii Waldorf (III)

Marie Steiner

(partea a treia)



Şi s-a încercat să se asculte ceea ce se află inconştient în cerinţele  acelor oameni buni care s-au străduit în trecut să acţioneze pentru o însănătoşire, pentru o regenerare a artei educării, a artei instruirii….Se întreabă profesorul de pedagogie cu mintea luminată: Putem  înţelege ce fel de forţe lucrează în natura umană, care ne arată aproape cu fiecare lună, cu fiecare an, un alt chip sufletesc-trupesc? Atâta timp cât nu avem o adevărată ştiinţă a istoriei, nici nu putem şti cum se dezvoltă fiecare om în parte. Căci omul individual prezintă în sine, în formă concentrată, ceea ce reprezintă întreaga omenire în decursul devenirii ei istorice. Astfel de oameni simt că în fond ştiinţa contemporană clachează atunci, când trebuie să spună ceva despre acele mari legi care străbat istoria, şi ce  se revarsă pentru noi din aceste mari şi cuprinzătoare legităţi istorice ale dezvoltării omenirii. Dacă am vrea să înţelegem individul uman ca rezultat al  alimentelor, pe care le preia de la prima respiraţie până la moarte, atunci am căuta ceva cu totul aberant; dar de fapt  în priceperea întregii dezvoltări a omenirii, astfel ne comportăm astăzi.
La om trebuie ştiut felul în care, de exemplu, intervine în dezvoltare un  proces fiziologic cum este schimbarea dentiţiei, ce se petrece tainic trupeşte. Dar trebuie ştiut şi ce anume însoţeşte sufleteşte aceast proces. Trebuie cunoscute metamorfozele naturii umane.  Chiar  dacă  recunoaştem, faptul că omul trăieşte în străfundul fiinţei sale metamorfoze,  în ceea ce priveşte devenirea istorică a întregii omeniri, nu admitem aşa ceva.  Nimeni nu ia în considerare faptul că în dezvoltarea istorică a omenirii au loc mari salturi. Privind  devenirea istorică, găsim un ultim salt în secolul al XV-lea. Tot ceea ce în timpurile moderne a devenit simţire, închipuire, voinţă a omenirii, aşa cum le cunoaştem noi astăzi, şi-a primit caracterul său intim în omenirea civilizată în sec. al XV-lea.  Această  omenire civilizată se deosebeşte de cea a sec. al X-lea sau al XVIII-lea, cam tot aşa precum, copilul de doisprezece ani se deosebeşte de copilul, care n-a atins vârsta de şapte ani. Iar în tot ce trăim astăzi în secolul al XX-lea – acea tendinţă spre individualitate, tendinţa spre structurare socială, tendinţa spre prelucrarea personalităţii, este doar o consecinţă a celor aduse la suprafaţă de forţele interioare ale istoriei începând cu momentul arătat. Putem înţelege felul în care omul vrea să se situeze în prezent doar dacă înţelegem mersul, pe care l-a luat evoluţia omenirii în modul descris… Cel care percepe generaţia în devenire, are un sentiment desluşit că oamenii s-au ridicat din poala istoriei cu ceea ce lucrează, cu ceea ce gândesc şi simt, precum şi cu ceea ce-şi doresc, ca adulţi, pentru viitor.