Demersuri educative nocive

Majoritatea copiilor şi tinerilor sunt pur şi simplu scârbiţi de tot ceea ce înseamnă autoritate, învăţare, şcoală, instruire, cunoaştere…De ce oare?
Ca educatori lucrăm la cele 4 corpuri ale omului: corp fizic, corp eteric, corp astral, Eu. Ele nu-i sunt date omului la naştre pe de-a-ntregul dezvoltate. Evoluţia lor are loc în mod diferit , la diferite vârste.
Temeiurile educaţiei se află în cunoaşterea acestor legi de evoluţie ale naturii umane.
Trupul fizic (de la 0 la 7 ani) îşi creează scala de măsuri pentru ce el poate tolera. O face prin modelarea corespunzătoare a poftelor trupul fizic sănătos şi ajunge să tânjească după ceea ce îl face să fie echilibrat. Câtă vreme omul este în creştere, pentru trupul fizic, va trebui să luăm în consideraţie ceea ce „voieşte” dorinţa sănătoasă, pofta, plăcerea. Bucuria şi plăcerea sunt forţele ce dezleagă stimulează în modul cel mai potrivit formele fizice ale organelor. Putem îndopa copilul până îşi va pierde instinctele de hrănire, dar o hrănire potrivită le poate păstra. Faţa voioasă a părintelui şi iubirea onestă încălzeşte forma organelor fizice.
Acum se educă voinţa. Copilul trăieşte în voinţă. O foloseşte să înveţe, să meargă. Este dornic să facă ceva tot timpul. Dar noi, temându-ne să nu se rănească, să nu strice ceva, sau din comoditate îi spunem tot timpul: Nu pune mâna! Lasă, nu face tu, că fac eu! Este o conduită nocivă, ce nu permite dezvoltarea iniţiativei, cunoaşterea mediului ambiant, educarea voinţei. La pubertate plângem că nu vrea să facă nimic.
Pe lângă joacă Copilul trebuie să aibe îndatoriri clare: să se îmbrace, dezbrace singur, să-şi pună hainele şi încălţămintea la locul ei, să se spele pe mâini, să strângă jucăriile după ce s-a jucat, să-şi facă patul să ajute după puterile lui în gospodărie. Lipsa de îndatoriri îl lasă fără voinţă, împiedică o dezvoltare sufletesc spirituală armonioasă. Bucuria muncii acum se cunoaşte şi se păstrează pentru toată viaţa.
Asupra trupului eteric (de la 7 la 14 ani) acţionăm prin imagini, simboluri şi prin regularizarea fanteziei. Este o conduită nocivă să renunţăm să-i spunem poveşti şi să-l punem în faţa calculatorului ori televizorului care îi omoară imaginaţia dându-i imagini finalizate, stereotipe şi îi paralizează voinţa prin nemişcare, cultivându-i agresivitatea.
Regularizarea fanteziei se face prin imagini şi simboluri, care îi fac accesibilă lumea spirituală, vezi imaginea fluturelui ieşind din pupă ca reprezentae a sufletului. Este perioada în care se acţionează puternic prin artă şi foarte la îndemână ne sunt poveştile. Copilul are lumea lui şi în această lume se intră numai în anumite condiţii, respectând regulile lui. Povestea este modalitatea sănătoasă de a pătrunde în lumea copilului, respectând lumea copilăriei, adolescenţei şi hrănind corpul fizic, corpul eteric, astral şi Eul. Povestea hrăneşte şi regularizează şi temperamentele. Exemplu de poveste care se poate spune la 12, 13,14 ani:

Poveste
Când Leonardo da Vinci a pictat Cina cea de taină, s-a izbit de o mare dificultate: trebuia să picteze Binele sub chipul lui Iisus şi Răul sub chipul lui Iuda, apostolul, care hotărăşte în timpul mesei, să-l tradeze. Pictorul şi-a întrerup lucrul la jumătate, pentru a găsi modele ideale. Într-o zi în timp ce asista la repetiţia unui cor bisericesc, a văzut într-unul din băieţi imaginea desăvârşită a lui Hristos. L-a chemat în atelier şi a făcut studii şi schiţe. Au trecut trei ani, Cina cea de taină era aproape gata. Da Vinci însă, nu găsise modelul ideal pentru Iuda. Cardianalul, care răspundea de biserică începu să-l preseze, cerându-i să isprăvescă numaidecât fresca. După multe zile irosite zadarnic, pictorul a întâlnit un tânăr îmbătrânit prematur, zdrenţăros, beat, lungit în şanţ. Cu sprijinul ajutoarelor sale, îl aduse în atelier. Nu mai avea timp pentru schiţe şi studii. Cerşetorul a fost cărat până la atelier, fără să-şi dea seama, ce se întâmplă cu el. Ucenicii îl ţineau în picioare, în timp ce Leonardo copia trăsăturile necredinţei, ale egoismului, ale pacatului, atât de bine imprimate pe faţa lui. Când pictorul a terminat, cerşetorul şi-a revenit oarecum din beţie, a deschis ochii şi a văzut pictura în faţa lui. Atunci, cu un amestec de groază şi tristeţe a spus:
– Am mai văzut pictura asta!
– Când? Întrebă da Vinci surprins.
– Acum trei ani, înainte de a fi pierdut tot ce aveam… Pe vreamea când cântam în cor şi duceam o viaţă plină de vise, iar Artistul m-a convins să pozez, ca model pentru chipul lui Iisus.
(din tradiţia catolică)

Odată cu maturizarea sexuală se naşte trupul astral şi omul începe să aibe acces la lumea abstracţiunilor, la reprezentări. Abia acum omul îşi poate forma propria judecată. Faptul că putem să-l facem treptat pe copil să dezvolte în el în mod just impulsuri morale, este importantă problemă a educaţiei. Nu dăm copilului impulsuri şi comportament moral, dacă îi poruncim: Trebuie să faci aşa! Se întâmplă astfel! Aşa trebuie! Nu -l convingem nici încercând să-i dovedim logic că aşa este bine. Felul în care omul se raportează la bine şi la rău, la ordinea morală a lumii, trebuie mai întâi să se trezească. Şi se trezeşte abia la pupertate. În om apar cu forţa necesară, impulsurile morale juste numai dacă ajuns la maturitate, vieţuieşte mulţumirea interioară de a-şi putea forma el însuşi o judecată morală, în contact cu existenţa, spune R.Steiner în Forţele spiritual sufleteşti fundamentale ale artei educative, p.57.
Nu trebuie să transmitem copilului judecăţi morale, ci să cultivăm germenii din care să crească propriile forţe morale. Aceasta se face în clasa a doua, de ex., prin prezentarea alternativă a fabulelor şi legendelor sfinte, adică antimodelul şi modelul şi în clasa a treia prin povestirile din Vechiul Testament, unde se povesteşte cum omul repetă greşelile şi nu ascultă de principiile creştine. Pe de altă parte realizăm acest deziderat, dacă acţionăm oferind noi înşine un model de urmat sau prezentând copilului figuri de oameni, care să ilustreze principiile morale, adică modele. Nu se apelează la intelect, ci la simpatia sa pentru bine.
Poruncile formulate intelectualist sunt valabile la maturitate. Copilul, adolescentul şi tânărul care a primit potunci intelectualiste despre bine şi rău, moral şi imoral se va simţi la maturitate încătuşat lăuntric, constrâns şi nu va trăi sentimentul: judecata mea morală s-a trezit în contact cu viaţa, este a mea!
Nu-i poţi face unui om mai mare rău decât să-i trezeşti prea devreme propria judeată. Un om poate judeca abia atunci când are material pentru judecare, adică creierul s-a dezvoltat suficient, are suficiente cunoştinţe. Gândirea sănătoasă se bazează şi provine dintr-o sensibilitate şi simţire sănătoasă, care pentru a desăvârşi se sprijină pe încrederea în autoritate. Pentru a fi copt în gândire trebuie să-ţi fi însuşit respectul. Când individul nu a învăţat în prealabil respectul el ajunge prin gândire la terorism. Judecata trebuie să fie precedată de învăţare. Tânărul trebuie obişnuit să nu judece imediat, ci să asculte mai întâi. Orice judecată care nu se clădeşte pe temelia tezaurului sufletesc corespunzător, pune piedici în calea celui ce judecă. Pentru că atunci când ai emis o judecată, vei fi influenţat totdeauna de ea şi nu vei mai putea fi deschis către nou, viaţă, realitate ca atunci când n-ai emis-o. Raţiunea să joace rol de mijlocitor şi să vorbească abia după ce toate celelalte forţe sufleteşti au grăit. Aşa încât până la 18 ani tânărul să fie ferit de teorii şi clasificări, iar accentul se pune pe confruntarea cu realităţile existenţei. Nu teorie, descriere a realităţii. Tânărul trebuie informat asupra cuceririlor civilizaţiei, dar cu grija şi sub rezerva cultivării sentimentului: tu afli toate acestea, dar nu este nevoie să tragi şi o concluzie, să emiţi o judecată.
Oamenii cred că au făcut ceva grozav, când au cuprins ceva într-o noţiune. Dar dacă ne adâncim în natura afectivă a omului constatăm că de orice idee se leagă un sentient de antipatie. Un fel de distanţare, care merge până la „scârbă” ce se instalează în suflet când formulăm idei, chiar dacă conştientizăm ori nu. Când un om a gândit mult, sau ceva greu, creierul este asaltat de combinaţii ale fosforului, formate prin procesul de gândire, care se depun în creier şi îi poluează interiorul. Aceste combinaţii reziduale sunt eliminate în somn ori prin odihnă activă. Dacă continuăm să obligăm ceierul să gândească şi îi furnizăm noţiuni (cum se face la şcoală timp de şase-şapte ore) îl oblig să refolosească compuşii de fosfor produşi de gîndurile anterioare, aceste produse reziduale, pentru a gândi. Astfel se instalează o senzaţie de respingere pentru procesul de gândire… care urcă până în conştienţă şi influenţează întreaga finţă umană. În acelaşi timp excesul de noţiuni şi abstracţiuni, intelectualizarea prematură duc la diferite tipuri de scleroză şi boli ce presupun depozite de minerale. Acest lucru îl face un curriculum încărcat, organizarea actuală a orarului din învăţământ. De aceea elevii îşi pierd interesul pentru citit, şcoală, studiu, cultură…ei se apără.