De ce serbări şi scenete?

În şcoala waldorf există serbarea lunară de sfârşit de epocă în care clasa împărtăşeşte colegilor, profesorilor, părinţilor, bunicilor, fraţilor, prietenilor ceea ce au trăit şi învăţat în epoca respectivă, ca şi sărbătorirea unor momente ca Paştele, Crăciunul, etc. Deasemenea a devenit o tradiţie ca în clasa a VIII a şi a XII a elevii să prezinte la încheierea ciclului o piesă de teatru, ceva mai elaborat.

Învăţând elevii să ţină sărbătorile şi să le serbeze, îi învăţăm să trăiască autentic şi sănătos, îi sălvăm de înstrăinare de ei înşişi şi de ceilalţi.

Serbarea este o înaltă educare a dăruirii, împărtăşirii, o sănătoasă confruntare cu sine şi desigur un model de dar sufletesc-artistic, care aduce la dimensiuni normale importanţa darurilor materiale.

Ce semnificaţie au serbările şi şcenetele în şcoala Waldorf ?

aaaDaca acestea ar constitui doar evenimente ale anului şcolar  (serbarea de încheiere a anului/ciclului, de pilda) impresiile nu ar avea o valoare statornică. Prin serbările lunare însă, scenetele devin parte a cotidianului şcolii, a vieţii colective a familiei şcolii, moment de intensă şi de neuitată trăire, clipe de graţie. Prin  cuvinte, gesturi, ritmuri, mişcari de tot felul, văzând şi făcând,  sunt trezite la viaţă simţăminte care altfel, probabil ar dormi toată viaţa. Trăirea comuniunii cu ceilalţi, bucuria de a dărui, simţul stilului, al tactului, al formei – asemenea percepţii au, dacă ne gândim bine, o semnificaţie dătătoare de destin pentru întreaga viaţă – iar pentru moment un efect nu numai sufletesc, ci şi estetic.

La serbare participă totdeauna clasa întreagă nu doar cei cu talent  actoricesc. Copilul învaţă astfel să stea în faţa unui public relativ străin, alcătuit din adulţi şi să îşi depăşească emoţiile pentru a interpreta ceva. Pe de altă parte are loc o sudare a colectivului. Trăiesc  împreună adevărul că împreună putem realiza ceva… De regulă toţi ştiu tot textul şi dacă cineva uită ceva este imediat ajutat de ceilalţi. Pregătirea serbării presupune educare a voinţei  şi memoriei, educarea capacităţii de a lucra în grup, dar şi stimulare a creativităţii.

Sărbătoarea nu implică numai o metafizică şi o morală, ci şi o pedagogie. S-a spus că nu viaţa e pentru şcoală, ci şcoala pentru viaţă. Dar maximul vieţii e sărbătoare, deci şcoala trebuie să fie pentru sărbătoare. Şi, în adevăr, unde se pot creea cele mai mari bucurii spirituale, cari să ducă la sărbătoare, la acest triumf deopotrivă a sufletului individual şi a realităţii generale reflectate în om, decât în şcoală? Nicăieri sărbătoarea nu e mai vie decât în lumea patriarhală ţărănească şi în lumea copiilor, spune Vasile Băncilă în „Duhul sărbătorii”