De ce profesorul conduce clasa opt ani?


(imagine din catalogul Expozitiei Internationale pentru Educatie UNESCO de la Geneva)

Pedagogia waldorf evită specializarea prematură, reproducerea de informaţie şi vizează în primul rând formarea ca om a elevului, un om armonios, liber, responsabil, conştient, un Eu.
Dascălul dă învăţături ce cresc odată cu micul om,  relevă adevăruri,  dezghioacă înţelesuri,  dezvăluie copilului frumuseţile naturii şi istoriei civilizaţiei, devine glasul tuturor tainelor şi tezaurelor de cunoaştere pentru elevii lui. În şcoala Waldorf, profesorul-diriginte conduce elevii timp de patru clase primare şi patru clase gimnaziale. Timp de opt ani el predă desenul formelor, scrierea, citirea, socotitul, limba maternă, muzică vocală şi instrumentală, desenul şi pictura, istoria, matematica, geografia, biologia, zoologia, fizica şi chimia.  Aceste materii sunt predate în primele doua ore, ca „învăţământ principal” sau oră de bază, în epoci de trei-patru săptămâni.
Învăţătorul-diriginte lucreaza zilnic cu elevii lui, dezvoltând o relaţie specială de încredere şi acea autoritate deosebită-autoritatea iubită şi iubitoare- singura ce crează climatul sufletesc-spiritual de atenţie şi deschidere lăuntrică necesar procesului de învăţare. Autoritatea învăţătorului, principiu al pedagogiei Waldorf, nu trebuie confundată cu sistemele ce instruiesc prin disciplinare. Aici este vorba de acţiunea dascălului ca personalitate ce se dedică elevilor încredinţaţi lui de părinţi şi karmă.
Profesorul-diriginte îi priveşte pe copii ca oameni,   cercetează fiinţa fiecăruia,   îi educă,   îi instruieşte, merge o bucată de drum în faţa copiilor, apoi alături, e gata să-şi contopească biografia cu a lor. El ştie de exemplu că dacă în clasa I copilul are încredere totală în dascăl, în clasa a VIII a dascălul arată încredere deplină adolescentului; dacă în clasa a II a copilul arată dragoste dascălului, în clasa a VII a dascălul se îndreaptă cu iubire de aproape spre adolescent; dacă în clasa a III a, la Rubicon elevul priveşte spre profesor şi vrea ca acesta să-i arate că a meritat încrederea pe care el copilul i-a acordat-o, în clasa a VI a profesorul priveşte spre elev cu   încredere;  dacă în clasa a IV a elevii sunt armonioşi prin tot ceea ce dascălul le-a dăruit, în clasa aV a dascălul trebuie să se ridice la armonia vârstei lor…
A fi model este un aspect al misiunii de profesor cu mare semnificaţie socială pentru că adultul liber de mai târziu are nevoie de autoritate şi model în copilărie.
Rezolvarea sarcinilor educative presupune o înţelegere a etapelor şi condiţiilor de dezvoltare ale copiilor în creştere.  Adică dascălul, studiind antroposofia şi antropologia încearcă să aplice materia nu doar pe măsura vârstei copiilor   ci  şi în sensul stimulării creşterii lor fizice şi sufletesc-spirituale armonioase… Profesorii îşi adună inspiraţiile pedagogice, şcolite la  antropologia lui Rudolf Steiner, din observaţiile concrete asupra elevilor, alegând conţinuturile şi metodologiile. Cu alte cuvinte: ei pornesc în munca cu elevii de la punctul de referinţă care este copilul.
Greutăţile şi bucuriile drumului cunoaşterii şi creşterii fizice şi spirituale împreună   leagă profund elevul de dascăl, astfel încât la Rubicon şi la pubertate când copilul pierde interesul pentru şcoală şi contestă orice autoritate, iubirea şi respectul pentru dascăl devin motivaţie pentru învăţare, iar dascălul un prieten apropiat  care susţine activ interior evoluţia elevului ca om.