De ce povestim copiilor?

O să spuneţi: Ce atâtea poveşti!

Recitiţi una din poveşti. Conştientizaţi ce simţiţi, ce gândiţi. Citiţi încă o poveste. Veţi observa că dincolo de un gând şi un sentiment specific fiecărei poveşti,  care în sine nu sunt puţin lucru, a mai apărut ceva în sufletul dumneavoastră: o disponibilitate, plină de iubire pentru viaţă, lume,  ca cea a copilului pur, adesea pace interioară şi trăire a frumosului dar mai ales o deschidere pentru spiritualitate.  Acesta e marea virtute a acestor poveşti: ne conectează la spiritual.

Sentimentele şi gândurile trezite de aceste poveşti înţelepte sunt întotdeauna pozitive, frumoase, ziditoare. Când vreau să aduc copilul/adolescentul/elevul la o anumită stare, la o anumită concentrare, la un anume sentiment, la un anume gând îi voi spune o  poveste. În loc de lozinci: Fii cuminte! Fii cinstit! Fii bun! spunem o poveste, adică  punem în slujba educaţiei frumuseţea, puterea şi spiritualitatea cuprinse în ele.

Basmele, poveştile înţelepte şi pildele, miturile, legendele prin suprapuerea nivelurilor înţelesurilor  se adresează tuturor. Fiecare înţelege cât poate şi cât i se cuvine în acel moment, criterii pe care noi, cu greu le-am putea defini şi stabili, fiind propulsat spre esenţializarea comunicării, spre acel pas de înţelegere şi comunicare cu spititualul, care transformă vorbirea în convorbire, flecăreala în cuvânt, aducând Verbul Divin în viaţa cotidiană.

Povestea însănătoşeşte fizic şi disciplinează imaginaţia, trăirile, sentimentele.

Povestea  cu tâlc, legenda, basmul,  pilda, mitul, au un efect imediat dar şi unul de perspectivă. Ele sunt asemenea seminţei, care va rodi însutit în timp şi acest lucru este esenţial pentru munca educatorului (părinte dascăl): să semene pentru viitor.

Basmul, povestea înţeleaptă, pilda, parabola, legenda,  prin lumina lor proprie contribuie la conturarea carismei  educatorului (părinte, dascăl) şi a unei autorităţi reale bazate pe ceea ce trăim spiritual împreună, iubite.

Întro primă fază povestim programatic, la începutul oricărei activităţi pentru a induce „atmosfera” necesară unei optime desfăşurări a activităţii propriu-zise. Dar tindem spre capacitatea de a răspunde la întrebări, de a rezolva probleme, de a dezamorsa tensiuni povestind o pildă, o poveste înţeleaptă, o parabolă. Adunaţi astfel de poveşti, constituiţi un tezaur de astfel de nestemate, folositi rubricile Colecţia mea de poveşti cu tâlc şi Traista cu poveşti.

Piatra

Într-o zi, Isus i-a chemat pe Ioan şi Petru cu el pe munte. Când au început să urce le-a spus cu blândeţea obişnuită:

–Luaţi fiecare câte o piatră!

Petru, crezând că îşi arată astfel supunerea şi modestia, a luat o piatră mai mică. În schimb, Ioan, din veneraţie pentru învăţătorul său, a luat o piatră mare şi grea.

Urcuşul a fost lung. Ioan obosea des şi se oprea să-şi tragă sufletul şi să-şi şteargă năduşeala de pe frunte. Petru râdea de dânsul:

–Sărmane, Ioane, de ce ţi-ai luat o piatră aşa de mare? De ce n-ai făcut ca mine? Uite, eu am luat o piatră mai mică şi urc uşor…

Isus a văzut şi a auzit toate, dar a tăcut, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Când toţi trei au ajuns, sus pe munte, Mântuitorul a vrut să-i înveţe şi  i-a poftit pe cei doi ucenici să şadă. Văzând, că erau obosiţi şi înfometaţi, le-a cerut să-i arate pietrele, aduse de ei, pe munte. Când cei doi au pus pietrele la picioarele Lui, El le-a binecuvântat şi pietrele s-au prefăcut în pâini calde, binemirositoare…

Pâinea lui Petru era mică, mică, abia de o îmbucătură. A lui Ioan era mare, rumenă, foarte gustoasă…Ioan se minuna. Petru înghiţea în sec şi încerca să înţeleagă.

Isus a zâmbit…   ( din tradiţia biblică)

                                                                                                                    prof. Ileana Vasilescu

(acuarelă realizată de Ileana Vasilescu 1992)