De ce pedagogia waldorf agreează clasele numeroase?

Se ştie că tendinţa actuală este către clase mici de 15/16  elevi. Totuşi  pedagogia waldorf  preferă clasele numeroase alternativ cu împărţirea pe grupe la disciplinele de specialitate (lb. străine de ex.)

Argumente: ne încarnăm  în grupuri mari, lucru ce permite echilibrarea karmei, socializare optimă, echilibrarea temperamentelor, evitarea împărţirii artificiale a elevilor pe grupe de mai dotaţi/mai putin dotaţi deoarece în viaţă trăim în comunităţi nediferenţiate astfel, petrecând 12 ani împreună este nevoie de un cerc larg de posibilităţi de evoluţie personală în contact cu ceilalţi, etc.

“Oricât ar fi de important  ajutorul şi sprijinul acordat mai ales la treapta inferioară şi oricât de indispensabilă este voinţa învăţătorului de a acorda ajutor: acest ajutor nu este elemental esenţial  în stimularea  învăţării  individuale. În prim planul învăţării se află întotdeauna  orele de clasă, iar orele de clasă au scopul  de a le  comunica tuturor lucruri general valabile, ba chiar lucruri convenţionale şi tehnici  ale civilizaţiei  generale pentru toţi. Aşa că  predarea  se adresează întotdeauna clasei întregi; predarea nu poate consta în faptul că îi administrăm  mereu fiecărui copil micul lui “hap” individual…Dacă pornim  de la ideea  că orice  copil învaţă din propriul imbold, nu este necesară nici permanenta grijă acordată individual  copilului, nici sfâşierea unităţii clasei, şi nici  selecţia conformă cu nivelul performanţelor…Copilul care învaţă în mod individual are nevoie  mai degrabă de o predare  din care să-şi  poată lua  ceea ce-i trebuie  şi înţelege. Când  un învăţător  stă în faţa unei clase, indiferent că e vorba de 25  sau 34 de elevi, el  va trebui  să aibă în vedere faptul că  fiecare copil face  în ora lui  nişte paşi  individuali în învăţare…De aici  rezultă necesitatea  ca în ora lui, să ofere un spectru larg de posibilităţi. Iar ceea ce e valabil pentru  învăţătorul individual, e valabil şi pentru întreaga şcoală. Ea trebuie să ofere multe situaţii de învăţare, posibilităţi absolut diferite pentru diferitele înzestrări existente. Numai în acest fel fiecare copil îşi primeşte şansa lui.” (Ch.Lindenberg în Învăţare individuală)

“Se poate obiecta, fireşte că o asemenea  educare  şi învăţare plină de viaţă  eşuează  în cazul claselor cu număr mare  de elevi. Între  anumite limite, această obiecţie este desigur îndreptăţită; acela care o ridică însă în afara acestor limite, dovedeşte prin aceasta numai că vorbeşte de pe poziţiile unei pedagogii a normelor abstracte; căci o artă a educării şi învăţării vii, bazată  pe o cunoaştere adevărată  a omului, se pătrunde  cu o forţă  care  stimulează în fiecare elev  participarea, astfel încât nu e nevoie  să-l menţinem  la  obiect în mod corespunzător prin prelucrarea lui individuală nemijlocită. Putem plăsmui  ceea ce facem în activitatea de educaţie şi învăţare în aşa fel încât elevul însuşindu-şi lucrurile pe care noi le transmitem, să le sesizeze el însuşi  în mod individual pentru sine. Pentru aceasta este necesar numai  ca ceea ce face  dascălul să fie suficient de viu. Pentru acela care posedă  simţul cunoaşterii autentice a omului, omul în devenire,  devine  într-o asemenea  măsură şi enigmă a vieţii pe care el trebuie s-o dezlege, încât în încercarea de a o dezlega trezeşte participarea vie a elevilor. Şi o asemenea participare este mai rodnică  decât o simplă prelucrare individuală, care uşor  îl paralizează pe elev  cu privire la activitatea autentică proprie. Şi, între anumite limite, ne este îngăduit  să afirmăm că clasele mai numeroase, având nişte dascăli  care sunt  plini de viaţă  stimulată  de cunoaşterea  adevărată a omului, vor obţine  succese mai mari decât clasele mai puţin numeroase, cu dascăli care pornind de la o pedagogie a normelor, nu sunt în stare să dezvolte o asemenea viaţă.” (R.Steiner în art. Baza pedagogică a Şcolii waldorf.)