De ce este contestat profesorul-diriginte?


Ideea profesorului-diriginte care conduce o clasă timp de opt ani  stârneşte mai nou controverse pentru că  ar fi un concept steinerian depăşit. Iar  întrebările  ce se pot pune  sunt:

Cum adică un singur profesor predă toate materiile?

Profesorul-diriginte nu face faţă decât până în clasa a VI a…?

Profesorul-diriginte nu predă  toate materiile, pentru că disciplinele de specialitate specifice fiecărui an de studiu: limbile străine, euritmia, gimnastica Bothmer, geometria proiectivă, sculptura, croitoria, religia, etc.  sunt predate de profesori de specialitate încă din clasa I.

Timp de opt ani el predă desenul formelor, scrierea, citirea,  socotitul, limba maternă, muzică vocală şi instrumentală, desenul  şi pictura, istoria, matematica,   geografia, biologia, zoologia,  fizica şi chimia. Dacă simte că exigenţele uneia din discipline îl pun în dificultate insurmontabilă el  apelează la un coleg, după cum, dacă stăpâneşte o limbă străină el nu va mai avea nevoie de ajutorul unui profesor specializat. Pe de altă parte fiecare profesor de specialitate şi fiecare profesor-diriginte este însoţit fizic (programa) şi spiritual de Colegiul profesoral.

Practic niciodată la o clasă waldorf nu este un singur profesor, deşi centrul de greutate rămâne profesorul-diriginte.

Prin educaţia primită noi suntem învăţaţi să considerăm disciplinele teoretice ca foarte importante, necesitând specializare iar pe cele artistice şi diversele meserii ca neglijabile (cu excepţia şcolilor de artă ori de meserii). În şcolile waldorf lucrurile stau exact invers.

Presupunerea că dascălul waldorf nu poate face faţă decât până în clasa a VI a, poate fi privită din două puncte de vedere:

a. Nu face faţă ca pregătire de specialitate?

R.Steiner spune că educaţia este o artă. Expresia vie a  acestei arte pedagogice este Profesorul-diriginte care reuneşte armonios în sine materializarea mai multor principii pedagogice şi metodologice. Desigur dirigintele nu va putea ajunge la specializarea la care ajunge de ex. profesorul de matematică,  la toate disciplinele ştiinţifice pe care le va preda. Din şcoala tradiţională ştim că nici un elev nu ajunge să ştie tot ce ştie fiecare din profesorii de specialitate şi nici măcar tot ceea ce este în manuale, ajungând să cunoască doar materiile ale căror profesori îi “cuceresc”,  acei minunaţi profesori care te fac să le iubeşti materia  tocmai pentru că şi ei o iubesc…

Profesorul-diriginte tocmai asta face: te învaţă să iubeşti acea disciplină atât de mult  şi-ţi stârneşte curiozitatea în aşa măsură, încât doreşti tu însuţi să afli mai mult, să cercetezi să studiezi, să experimentezi.

Potrivit principiului care spune: dă copilului cunoştinţe care să crească odată cu el, învăţătorul-diriginte te învaţă nu ceea ce poţi găsi oricând în tratate, manuale, dicţionare, atlase ori net, el te învaţă să te apropii în aşa fel de disciplina respectivă,  încât ea să înceapă să-ţi vorbească şi să ajungi la o relaţie sufletesc-spirituală cu adevărurile şi faptele ei.

Reproducerea mai mult sau mai puţin mecanică de informaţie (şi la asta ajunge un profesor care spune de câteva ori pe săptămână aceiaşi lecţie la clase paralele) nu construieşte interior şi nu educă,  ci duce la boală şi dogmatism. Reproducerii mecanice i se opune starea de învăţare a dascălului care se pregăteşte pentru următoarea epocă a unei materii de specialitate.  Acestă stare de învăţare continuă, la care este obligat dascălul care este profesor-diriginte crează o atmosferă lăuntrică ce  îi stimulează,  pe copii în învăţare, îi construieşte interior întrun mod în care îndemnurile: Învaţă! Studiază! nu ar reuşi niciodată. Este vorba de motivarea pe care ţi-o dă modelul şi de multe alte lucruri. Faptul că un singur pedagog predă majoritatea disciplinelor de specialitate îi permite să lege aceste discipline atât cu practica vieţii cât şi cu  imaginea lumii, îi permite să predea economic (fără suprapuneri de informaţii, cu experienţe valabile la mai multe materii, cu corelaţii surpriză neprevăzute de programă, cu repetare progresivă, etc.)  un minim informaţii ce devin la rându-le mijloace de învăţare.  Adică învăţăm să învăţăm, nu memorăm, ci aprindem un foc.

Dar desigur există şi excepţii. Dascălul este om şi din diverse motive s-ar putea să nu facă faţă solicitărilor intelectuale implicate de statutul de profesor-diriginte. Atunci el poate solicita ajutorul colegilor, poate renunţa la statutul de profesor-diriginte, iar Colegiul profesoral poate decide venirea altui professor-diriginte sau preluarea clasei de profesorii de specialitate…care să nu uităm vor preda tot waldorf…Astfel de situaţii nu justifică punerea la îndoială a   PRINCIPIULUI   învăţătorul-diriginte şi tratarea lui ca fiind anacronic pentru că o astfel de  perspectivă ar eluda  principiile pedagogiei lui Rudolf Steiner.

b. Nu face faţă ca autoritate şi model.

Lumea modernă prin consumism, tehnicizare excesivă, abstractizare, distrugerea familiei (familie  monoparentală) poluare, agresivitatea mediei, educaţie nesănătoasă, timp redus   petrecut cu proprii copii, etc.   ca şi datorită unor cauze spirituale ce nu fac obiectul prezentului articol, determină  la copiii mici precocitate intelectuală, maturizare timputie, agresivitate şi prin/cu   acestea şi pubertate precoce. Aceste fenomene aduc cu sine scurtarea ori comprimarea unor etape de dezvoltare, trecerea prin crize la vârste când copiii nu le pot administra pentru ca nu sunt pregătiţi fizic şi sufletesc-spiritual,  refuz  vehement al autorităţii de care însă au încă mare nevoie. Peste toate aceste lucruri de sorginte pământeană intervine şi faptul ca întrun fel sau altul fiecare generaţie este mai avansată spiritual decât precedenta şi are exigenţe sufletesc-spirituale mai înalte,  neaşteptate ori  neintuite totdeauna şi la timp de dascălii clasei. Copiii ne văd cum suntem ca oameni cu adevărat şi nu cum credem noi că suntem, sau ne arătăm lumii. Ei ne simt,  ne intuiesc, ne judecă în forul lor interior şi se comportă în consecinţă. Aceste lucruri  şi multe altele  fac să apară situaţia în care un profesor-diriginte  pierde  iubirea şi respectul elevilor şi “scăpându-i din mână”  să trebuiască să fie înlocuit de unul sau mai mulţi colegi. Această situaţie se întâmplă în şcolile waldorf (şi este frecventă în învăţământul tradiţional) dar nu justifică tratarea profesorului-diriginte ca dogmă ori formă învechită şi concluzia că profesorul-diriginte  “nu face faţă” la clasă.

Cine a  avut şansa să conducă  o clasă waldorf mai mult de patru  ani ne   poate vorbi despre munca de construcţie  şi taina omenescului din fiecare elev,  muncă dusă în colaborare de copilul însuşi, profesorul-diriginte, restul dascălilor…despre iubire,  respect,  prietenie şi sentimentul de veneraţie…

Fiica mea era prea mare la înfiinţarea claselor  I waldorf în România şi nu a putut fi elevă waldorf. Când  a trecut în clasa  a cincea, la mai mulţi profesori, după trei zile m-a întrebat:

Pe noi cine ne mai iubeşte acum?