Cioplitorul de stele

1.  Se spune că undeva departe, departe, încât şi gândului îi era greu să ajungă până acolo, trăia un cioplitor de stele. Numele lui era Ain. Lui i se dăruise la naştere un har fără de seamăn: să ciopleasca ca nimeni altul. Şi, pentru că mâinile lui  erau atât de măiestre, s-a hotărât ca el să cioplească stelele. De mii de ani, Ain cioplea şi făurea stele, aşa cum sufletul îi şoptea şi, tot ce mâinile lui atingeau, era neasemuit. Iar stelele nu erau făcute nici din marmură, nici din pietrele preţioase cunoscute pe pământ. Stelele erau cioplite de Ain din Lumină. Cerul devenea pe zi ce trece tot mai frumos asemeni unei grădini înflorite. Fiecare stea cioplită de Ain avea un sunet. Bolta Cerului devenise o simfonie divină şi fiecare stea avea parfumul ei. Aşa că, cine se plimba pe cărările Cerului, devenea pe nesimţite mai bun, mai iubitor şi mai drept, pentru că frumuseţea, care îl înconjura din toate părţile, îi transforma în chip minunat inima. Ain îşi avea atelierul pe o stea, care strălucea, ca o nestemată şi al cărui izvor se afla în mâna Creatorului. Fiecare zi, ce trecea era o bucurie pentru el, pentru că în fiecare zi mâinile lui modelau Lumina, dându-i forma unei stele. Dar veni o zi, în care mâinile lui nu mai ciopliră nimic şi Ain se simţi trist şi singur. Îi lipsea ceva…Degeaba încercară stelele să-l mângâie şi să-l încânte. Ain îi privea pe toţi cu iubire, dar ochii îi erau tot mai trişti, iar mâinile neputincioase. Într-o noapte, a fost trezit de o melodie, cum nu mai auzise. Îşi duse mîna la piept, unde simţea o arsură şi-şi dădu seama că inima lui era cea, care murmura melodia aceea nemaiauzită. O căldură nedefinită dar puternică se zbătea în adâncul fiinţei sale. Neliniştit, luă dalta şi se apucă de lucru. Alese cu atenţie Lumina cea mai străvezie şi începu să ciopleasca o stea. Dar lucrul nu-l mulţumea. Nu reuşea să facă ceea ce sufletul lui tânjea. Simţi că inima îl doare atât de tare, încât îşi duse mîinile acolo, încercînd să-şi aline durerea. Căuşul palmelor i se umplu de o Lumină mai scânteietoare decât roua soarelui. Ain se trezi că ţine în mâna o bucăţică din inima lui. Mâinile se grăbiră să cioplească Lumina aceea vie, tulburătoare. Dar, ciudat! În loc să ciopleasca o stea, asa cum le învăţase Ain, mâinile ciopliră…o fată, cu ochii migdalaţi şi părul numai inele! O fată, cum numai dorul inimii lui putea naşte. Ain o privea tulburat şi ochii i se umplura de lacrimi, când o simţi vie. Era făcută din sufletul lui! Şi un cer înflori în el, când îi auzi glasul:

-E bine aici la tine!

-Vei rămâne cu mine?

-Desigur, doar sânt o parte din tine şi dorul tău m-a chemat! Dar, pentru început trebuie să-mi dai un nume.

-Un nume… O să-ţi spun Amena!

-Amena! Spuse ea, luându-l de mâna. De acum vom fi mereu împreună, hotărî ea.

Din clipa aceea, pentru Ain, viaţa începu să curgă ca un râu de munte. Fiecare zi, care începea devenea un dans al zînelor. Nimic nu i se parea mai frumos ca glasul fetei, ca zâmbetul ei. Mergeau peste tot împreuna, el învăţând-o potecile Cerului, unde puteau asculta muzica cerului şi puteau sta de vorba cu sufletele lor.

-Priveste!

- De ce curcubeul are atâtea culori?

-Sânt doar şapte, Amena. Şi fiecare culoare e de fapt o poarta către o alta lume.

Pentru câteva clipe rămânea tăcută, adâncindu-se în privirea lui nesfârşită. De unde să ştie ea, că fiecare culoare a curcubeului era un alt univers, care la rândul lui era o treaptă, care te aducea mai aproape de Lumina Luminilor, dupa care oricare suflet era însetat? Ain era fericit, iar lucrul mâinilor sale se desăvârşea pe măsura negrăitei sale fericiri. Împreună au mers şi în Grădina Îngerilor, unde aleile erau pavate cu pietre pretioase, care mai de care mai sclipitoare. Toţi Îngerii veniseră să o vadă şi să se bucure de zâmbetul ei. Chiar Îngerul Blândeţii i-a dăruit un mugure de floare, iar Îngerul Frumuseţii i-a sărutat ochii – să-i străluceasca mereu. Şi, pâna la urma, Îngerii îi ţesură o rochie din fir de stea, cum nu se mai văzuse niciodată. Amena mai învaţa să împletească prima ei coroană din flori celeste. Iar ca bucuria să-i fie deplină, Îngerii o lăsară să-şi facă două brăţări din cele mai frumoase flori: una şi-o puse pe mâna ei, iar cealaltă o prinse pe mâna cioplitorului.

-Acum nu o să ne pierdem niciodată. Brăţările noastre surori au să ne ţină mereu împreună! Ain zâmbise, îmbrăţişând-o: Cum s-ar putea pierde, când nu se despărţeau niciodată? Până noaptea târziu, Amena îi povesti tot ce vorbise cu Îngerii, tot ce o învăţaseră şi îi arătaseră.

-Îngerii ştiu atât de multe! M-au învăţat frumuseţea din orice lucru. M-au suit în vârful pomului cu fructe de aur şi am putut vedea cele două poteci de taină: poteca Binelui şi poteca Răului. Acum ştiu să le deosebesc! Iar Îngerul Nevinovăţiei mi-a spus…

-Ce ţi-a spus, Amena? Dar ea adormise ostenită de atâtea întâmplări.

(Poveste de pe net. Cine cunoaşte autorul este rugat să ne spună şi nouă…)