Cioplitorul de stele (partea a 2-a)

2. Privirea îi alunecă pe brăţara împletită din flori celeste. Ar putea-o pierde vreodată? O singură primejdie ar fi fost… Groapa Neagra! De fapt, nimeni nu ştia ce se putea întâmpla, dacă te înghiţea gura ei. Dar în mod sigur ceva înspăimântător, căci nici unul din cei, care căzuseră acolo nu se mai întorseseră.

Dar, de ceea ce se temea, se întâmpla. Într-una din zile, pe când hoinarea singura, prinsă de vraja norilor strălucitori, Amena nu luă seama, că se îndepărtase şi ca era pe un drum, pe care Ain nu o dusese niciodată. Şi, tocmai când se lăsase prinsă de îmbrăţişarea norilor, călcă chiar în vârtejul negru al Gropii, care o înghiţi într-o clipă. Cuprinsă de bezna, ce o purta tot mai adânc, Amena încerca să ceară ajutor, strigându-l pe Ain, însă nimeni nu o putea auzi. Strigă până când îşi pierdu cunoştinţa. Se trezi într-un loc ciudat, dar… negrăit de frumos. Amena ajunsese pe Pământ, în Ţara Negrăită, despre care se auzise şi în cerurile înalte, atât de frumoasă era! Frumuseţea ei nu putea fi cuprinsă în cuvinte; şi mai avea o melodie a ei, un Cântec al Slavei, pe care cine îl auzea o dată, nu îl mai putea uita nicicând.Amena se ridica în picioare şi nu apucă să facă doi paşi, când auzi doi vulturi:

- Priviţi, a cazut din stele!

- Vino cu noi la Stânca Şoimului, la adunarea Reginei!

Lângă stâncă se înălţa un pom semeţ, în care se aflau o mie şi una de regine, micuţe, cât să le prinzi în palmă, cu rochiţe foşnitoare şi coroniţe scânteind de nestemate şi având fiecare în mână, câte un sceptru de argint. În mijlocul lor stătea Marea Regină.
Cu toţi o priveau curioşi pe Amena, care le povestise tot, ce i se întâmplase, de când mâinile lui Ain o cioplise din sufletul său şi până când căzuse în Groapa Neagră.

Au hotărât să rămână în Ţara Negrăită şi să înveţe legile Mamei Pământ, ca să poată fi acceptată în Împărăţia Lupului Alb. Căci Lupul Alb era singurul, care putea deschide Poarta, prin care fetiţa s-ar putea întoarce în lumea stelelor. Acolo, în mijlocul pădurilor nesfârşite, alături de micile zâne, Amena învăta despre originea cerească a sufletului, învăta să simtă respiraţia pietrei şi să preţuiască truda ei, de a creşte. Dar, cel mai mult îi plăcea să-l asculte pe Ram, bătrânul înţelept, ce-o învăţa taina tămăduitoare a plantelor, a cuvântului, a focului…

-Priveste, Amena, nu există plantă pe Pământ, care să nu fi primit harul tămăduirii. Cel care le cunoaşte taina poate face mult bine.Cuvântul poate clădi lumi şi poate nărui împărăţii. El este viaţă, dacă ţâşneşte din inima Adevărului. De aceea preţuieşte-l ca pe un dar sfânt, pentru că el susţine Creatia. Iar Amena învaţa de la Ram cum să păstreze cuvîntul în Tăcere, pâna se umple cu putere şi apoi să vindece sufletul celui în suferinţă şi, vindecându-se sufletul, trupul pe dată se întăreşte.

Seara târziu, când începea dansul stelelor, Amena privea nesfârşirea bolţii tulburată de dorul  cioplitorului. Oare Ain o căuta ? Atunci simţea mâna lui Ram mângâind-o, Ram care veghea neobosit asupra ei…

-Răbdare! Aici, pe Pământ, fiecare trebuie să înveţe să aştepte. Cândva drumul tâu se va împleti din nou cu drumul lui Ain. Călăuza, nu uita, îţi va fi întotdeauna IUBIREA! Amena mai avea un prieten, de care arar se despărţea: Berbecul cu Lâna de Aur, din peştera lui Ram, care vorbea cu glas omenesc şi care avea darul de a vedea prin oglinda viitorului. De la el află că, în zilele de mâine ale timpului, într-un ţinut însorit, în care trăieşte un Cerb Înstelat, îl va întîlni pe cioplitor.

(Poveste de pe net. Cine cunoaşte autorul este rugat să ne spună şi nouă…)