CHRISTOF WIECHERT – MIŞCAREA WALDORF (1)

90 ANI de  ŞCOALA WALDORF  sau exersarea dialogului.(1)

Preocuparea lui Steiner pentru copii

Care a fost îngrijorarea lui Steiner?

Pentru a răspunde la această întrebare, merită să privim în urmă la perioada 1919-1925, când Steiner prin conferinţele despre pedagogie, conducea şcoala: de la început au existat lipsuri băneşti elementare şi  de asemenea erau probleme legate de spaţiile destinate şcolii. Să ne gândim că pe parcursul  celor cinci ani cât Steiner s-a implicat în şcoală, numărul claselor a crescut de la 8 la 23, numărul elevilor a crescut de la 256 la 784, iar numărul învăţatorilor a crescut de la 12 la 47. Aceasta reprezintă o creştere importantă, la care chiar şi astăzi Comitetul profesoral ar face faţă greu, mai ales într-un timp atât de scurt. De alungul timpului şi învăţătorii au creat probleme. Numirea învăţătorilor cădea în sarcina lui Steiner, chiar dacă în timp au existat „împotriviri interne”. S-a întâmplat, de multe ori ca învăţătorii să nu satisfacă exigenţele şi aşteptările.

Dacă luăm în considerare toate acestea, precum şi faptul că pentru întreţinerea şi susţinerea şcolii Emil Molt a sacrificat o parte considerabilă a averii sale personale, atunci putem simţi perioada de pionierat, când marele entuziasm face posibil imposibilul.

O altă problemă a fost realizarea efectivă a educaţiei ca artă. Aceasta s-a construit pe următorii trei stâlpi de susţinere: în primul rând pe o cunoaştere (unitară,completă) aprofundată a omului, în al doilea rând pe acea capacitate, care graţie acestei cunoaşteri   ne dă entuziasm pentru ai învăţa pe alţii, în al treilea rând, pe un plan de învăţământ conceput dupa ceea ce citim din copilul în dezvoltare, după ceea ce ne inspiră acesta.

Steiner, prin predare entuziastă înţelegea o învăţare rezultată din adaptarea vie la elev, o învăţare creativă, originală şi plină de fantezie, în locul definiţiilor rigide foloseşte imagini (metafore), pe scurt: o învăţare care se hrăneşte din plinul vieţii şi se bazezeza pe cunoaşterea  fiecărei etape de dezvoltare a omului.

Este evident faptul că Steiner s-a preocupat de formarea permanenta a cadrelor didactice. După prezentarea generală de antropologie ţinea conferinţe exclusive pentru cadrele didactice. De-a lungul conferinţelor susţinute de Steiner putem trăi modul în care a luat naştere inslusiv programa şcolară. Deci Steiner s-a preocupat şi de acest aspect.

Preocuparea privind dascălii

Pentru a trece la o nouă educaţie, care să deserveasca omul în dezvoltare, Steiner a fost nevoit să determine dascălii să conceapă şi să realizeze, ce vor şi ce ştiu, din ei înşişi, ori pentru asta nici conferinţele nu mai erau de ajutor. Era de ajutor, doar modul concret în care dascălii reuşeau să aplice sfaturile primite. Bineînţeles au fost talente native, care s-au asimilat noului curent educaţional, reprezentând modele noi de urmat, pentru ceilalţi colegi. Însă au fost şi colegi experimentaţi, talentaţi, care nu au reuşit să se transforme suficient pentru ca modul de predare viu, să se nască din legătura lor cu elevii şi din cunoaşterea omului. Predarea lor era interesantă, dar în esenţă avea un caracter instructiv.

Elevii mai mari, au organizat proteste, astfel Steiner, după o analiză atentă a schimbat unii dascăli. Au fost sesizate probleme pedagogice esenţiale care nu mai puteau fi rezolvate. Dascălii erau neputincioşi, iar Steiner cu inima îndurerată, trebuia să fie categoric, pentru că motivul lipsurilor l-a găsit în incapacităţile dascălilor. A constatat că aceştia nu au realizat arta educaţională. Predarea era rigidă, academică, fără să se ţina cont de nevoile reale ale elevilor, iar elevii simţeau că dascălii i-au trădat.

Între timp viaţa în şcoală a mergea înainte. De extinderea ei rapidă  Steiner niciodata nu s-a plâns. Evenimentele au luat-o pe un curs firesc, mai liniştit.

Problemele au reapărut înaintea închiderii anului şcolar din 1924. Concluzia lui Steiner era că lipseşte interesul faţă de elevi şi entuziasmul pentru arta predării. Începând cu clasa a VIII, s-a rupt „legătura morală” necesara pentru înţelegerea elevilor. Dascălii nu şi-au dezvoltat din conferinţe „imaginile psihologice” necesare acestei înţelegeri. În schimb ei au predat. Aceste citate sunt din antepenultima conferinţă şi culmineaza cu următoarea frază „În prima săptămână din septembrie sau octombrie doresc să ţin conferinţe despre latura morală a educării şi predării” Însă aceasta conferinţă nu a mai avut loc niciodată.

Articol apărut în „Das Goetheanum” 39 / 2009  şi revista „Legaturi de destin”