CHRISTOF WIECHERT : MIŞCAREA WALDORF (3)

90 ANI de  ŞCOALA WALDORF  sau exersarea dialogului. (3)

Exersarea prin repetiţie

Steiner a repetat  neîncetat cu colegii cum trebuie să comunice unii cu alţii. A vorbit despre inima şcolii. Prin inimă sângele circulă în două direcţii nu se amesteca niciodată, asta ar fi mortal. Totuşi sunt atât de apoape una faţă de alta. O direcţie hrăneşte, oferă şansa, cealaltă pulsează. Separat, dar în unitate: inima dătătoare de viaţă.

Astăzi cea mai mare provocare şi succesul mişcării Waldorf constă în echilibrarea celor două forţe contradictorii. Forţele rigide ale intereselor colaterale pedagogiei Waldorf, au o influenţă semnificativă în afară, dar mai ales în interiorul mişcării. Există riscul ca acestea să reducă mişcarea la o existenţă formală: Şcoala poartă denumirea de Waldorf, dar nu este asta. Această luptă se dă în multe şcoli Waldorf, chiar dacă aceasta este definită cu o altă terminologie, mai mult sau mai puţin potrivită. Se dă o bătălie mare pentru echilibrarea forţelor de structură cu cele pulsatoare. De la o conducere independentă aştepta Steiner să se rezolve problema echilibrului.

Se pune următoarea întrebare, este o caracteristică specifică curentului educării această luptă acerbă pentru menţinerea echilibrului, sau este o caracteristică a oricărei vieţi culturale ce încearcă să trăiască pe propriile picioare? Steiner a stat la dispoziţia lui Emil Molt care a dorit înfiinţarea unei şcoli pentru copiii muncitorilor. La această iniţiativă destinele celor doi se împletesc. Emil Molt a asigurat condiţiile de structură necesare, însă a recunoscut forţa pulsatoare în Steiner şi a format un înveliş, având implicaţii materiale personale, şi-a oferit disponibilitatea ca un „protector”.

Steiner a recunoscut în Molt, care deja în 1911 era discipolul lui la orele ezoterice şi era unul din cei mai puternici membrii ai mişcării triumviare  acea personalitate, care putea să ducă înainte aceast curent educaţional, chiar dacă el însuşi, era o individualitate ce stăpânea cele două aspecte aparent contradictorii.

Să privim una din aplicaţiile practice ale antroposofiei, de exemplu medicina antroposofică. În mişcarea antroposofică au existat medici de seamă, încă înainte ca Itta Wigman să fi cuvântat în numele Societăţii. Însă lărgirea sistematică a artei medicale s-a putut realiza doar după întâlnirea Adunarii Generale a Societăţii Antroposofice organizate de Crăciun. S-a născut din inima acestei întâlniri. Acest fenomen este valabil şi pentru euritmie. Când s-au găsit acele individualităţi care să concretizete euritmia, atunci s-a revărsat din inima lui Rudolf Steiner noul curent artistic, mai întâi în interiorul societăţii, apoi în toată lumea.

Pedagogie orientată spre evoluţie

Cum s-a întâmplat asta în pedagogie? Rudof Steiner deja în primii ani ai secolului XX ţinea conferinţe despre pedagogie. La începutul lui 1903 ştim că au existat astfel de conferinţe, apoi în 1907 publică o mică broşură „Educaţia copilului”. În această lucrare găsim următoarea frază: „Ştiinţa spirituală…va şti să comunice tot ce este esenţial, atunci când va avea chemarea pentru construcţia artei educaţionale”. O frază destul de neobişnuită pentru Steiner.

Au trecut 12 ani pănă când această chemare s-a realizat şi a venit din exterior prin Emil Molt. Nu a fost o iniţiativă pornită din inima Societăţii Antroposofice. Steiner a primit o încredere totală şi a creat ceva cu totul nou: o artă educaţională, care nu se lega de nici o altă pedagogie existentă, a debutat ca paradigmă a educării în mod liber, corespunzător  nivelului de conştiinţă specific fiecărei etape de vârstă: a mutat centrul de greutate al educaţiei de la  învăţare la educaţia pentru dezvolare (evoluţie) şi prin  aceasta la educaţia pentru vindecare. Această nouă abordare culturală, Steiner a considerat-o ca fiind autonomă şi a tratat-o ca atare. Astfel, după 4 ani de funcţionare autonomă şi cu succes a şcolii Waldorf, cu ocazia reorganizării Societăţii Antroposofice la întâlnirea de Crăciun din 1923 Steiner vorbeşte despre asta, dar ca instituţie cele două ramân distincte. Profesorii în mod individual puteau să adere la Societatea Antroposofică.

Articol apărut în „Das Goetheanum” 2009/39 şi revista „Legaturi de destin”

Tradus de Cristina Duneş, membră a Asociaţiei Waldorf Oradea.