CHRISTOF WIECHERT : MIŞCAREA WALDORF (2)

90 ANI de  ŞCOALA WALDORF  sau exersarea dialogului

Manifestarea educaţiei ca artă

Ce ne spune noua această expresie? Ne spune că educaţia ca artă s-a manifestat la Stuttgard, fiind precedată de o evoluţie de-alungul a 5 ani, care pot fi comparaţi cu procesul naşterii,  dureros şi îndelungat, în acelaşi timp. După procesul naşterii, când Steiner a finalizat „moşirea naşterii”, a început să se manifeste cu adevărat educaţia ca artă. Astăzi într-adevăr vedem în mulţi profesori, în toate cancelariile profesorale, că se manifestă capacităţi mari şi importante. În toate colţurile lumii vedem astăzi profesori care bazându-se  pe cei trei stâlpi de susţinere: cunoaşterea omului (aceasta înseamnă interesul faţă de elev), entuziasmul (aspectul creativ al învăţării) şi programa şcolară (adică adaptarea permanentă a materialului de studiu) şi-au personalizat atât de mult stilul de predare încât acesta a devenit inconfundabil. De-alungul anilor 90, capacităţile pedagogilor care poartă în fiinţa lor această predispoziţie de a practica educaţia ca artă a crescut de mii de ori.

Toate acestea, însă ne sugerează şi altceva. Ne sugerează o lege universală: o iniţiativă ca înfiinţarea unei şcoli libere, este trainică doar atunci, când cele două forţe necesare, dar în acelaşi timp opuse, pe care se sprijină, pot fi echilibrate-forma spirituală a şcolii ţine în echilibru cele două forţe. Pe de o parte, este forţa de  încremenire, care asigură forma, care duce la modelarea formei,  pe de altă parte, impulsul realizării drumului care duce la înfăptuirea procesului educaţional în mod responsabil şi liber. Aceasta este forţa de reînnoire permanentă, aceasta este realitatea pedagogiei Waldorf înfăptuite.

Orice şcoală are nevoie de forţele formatoare ce asigură organizarea întâlnirilor, care rezultă din orice formă de management, ierarhizări, calificări, dar orice şcoală are nevoie şi de forţele de impuls, de flexibilitate, deschidere, care  asigură suficient spaţiu  creativităţii în preocesul învăţării. Dacă forţele formatoare pătrund în spaţiul forţelor de impuls (modele prestabilite de învăţare, reglementarea procese pedagogice-de exemplu într-o pedagogie formală, folosirea unor procedee prestabilite de testare, aplicarea unor pedepse reglementate), aceasta duce la paralizarea forţelor de impuls şi dominaţia forţelor de structură.

Dacă însă impulsul forţelor pedagogice se amestecă mai mult pe teritoriul forţelor formatoare, se pot forma subiectivisme sau chiar anarhie (de exemplu: dacă fiecare coleg ar avea drept de vot pentru orice temă, dacă fiecare coleg ar face rapoartele după propriile reguli şi dorinţe).

Dacă ambele forţe sunt slabe,  atunci sau forma spirituală a şcolii este slăbită, sau şcoala devine o prăvălie deschisă pentru satisfacerea unor nevoi personale  şi astfel îşi pierde identitatea. Unde se pot întâlnii cele două forţe? Unde se găseşte sensul lor? Cele două forţe se regăsesc cu ocazia întâlnirilor, a comunicărilor, a conferinţelor.

Articol apărut în „Das Goetheanum” 2009/39 şi revista „Legaturi de destin”