Ce nu ştiu părinţii ?

Banii, cultura, funcţiile, studiile noastre, ipotetica putere, confortul de acasă nu-l educă pe copil!

Sugarul  şi copilul mic sunt un imens organ de simţ. Prin toată fiinţa lor ei simt ce se petrece în preajma lor. Simt  îndoielile şi mâhnirile mamei, patimile, furia  tatălui stârnită de problemele de la servici, frustrările, nemulţumirea părinţilor faţă de  viaţa pe care o duc, obsesiile, neîmpăcarea cu propria soartă, înclinaţia spre a vedea doar partea goală a paharului, necredinţa, lipsa idealurilor şi evident calităţile.

Nu numai că le simt, ci curând încep să le imite sufleteşte, însuşindu-şi-le ca pe o matrice sufletească, care va deveni felul lor de a fi şi de a privi viaţa. Adică maturul de mai târziu va fi interior un mânios, un învins al vieţii,  un nemulţumit, un fricos, un frustrat,  sclav al propriilor prejudecăţi,  un disperat, un om uşor de manipulat dacă aşa au fost părinţii lui şi cu astfel de simţăminte au stat în preajma copilului. Când copilul învaţă să vorbească, el îşi imită părinţii. Va vorbi, cum vorbesc ei, corect/ incorect gramatical, cu automatisme/ ticuri verbale,  limbaj de lemn/ vulgar, răstit/liniştit, ori poate corect, echilibrat, din inimă… Copilul  nu face legătura cuvânt obiect, ci el înţelege gândul părintelui, în primă fază. Adică el aude interior  gândul părintelui.

Astfel el va imita gândirea părintelui, lipsa de logică, subiectivismul, materialismul, prejudecăţile dar şi calităţile câte sunt. Îi  cerem copilului să nu mintă, să nu fure, să fie corect, în timp ce noi minţim cu neruşinare, facem compromisuri, pe care le numim diplomaţie, nu ne luăm bilet de autobuz, sau facem copii xerox la servici, adică mici furtişaguri,(amintesc doar  mărunţişuri pentru a nu jigni) etc. Moralitatea sau imoralitatea noastră este preluată prin imitaţie

Nu teoriile noastre îl educă pe copil, ci faptele noastre. La 9, la 12, la 14, la 18 ani copilul devenit critic, vede toate aceste lipsuri, imoralitatea noastră şi este uimit, dezamăgit, şocat, iar noi ne pierdem autoritatea tocmai când avem mai multă nevoie de ea.

Când copilul este mic, părintele plin de avânt face planuri spectaculoase şi minuţioase pentru educarea şi soarta lui. Dar nu aceste planuri îl construieşte sufleteşte şi educă pe copil, ci felul în care acţionează, simte şi gândeşte părintele.

Educăm copilul prin ceea ce suntem! Nu copilul trebuie schimbat, ci noi înşine, felul în care gândim, simţim, acţionăm. Nu asupra copilului trebuie să acţionăm, ci asupra noastră.

Fac foarte mult pentru copilul meu şi singurul lucru adevărat, atunci când mă îndrept spre mine însumi, mă cunosc, mă autoeduc, mă informez, mă străduiesc să devin un părinte mai bun.

Prof. Ileana Vasilescu