CĂTRE O ROMÂNIE TALIBANĂ

S-a spus deseori că testul suprem al caracterului unui om este cel al puterii. Dă-i unui om puterea, și se va vedea curând dacă e generos sau meschin, superficial, pizmaș sau ranchiunos. Și se va vedea în primul rând în ce măsură recunoaște și respectă libertatea celuilalt și câtă aplecare are spre tiranie și micromanagement.
În copilăria mea, în plină Epocă de Aur, biserica era o instituție blândă și consolatoare. Am crescut cu ideea că biserica ortodoxă este iertătoare și tolerantă. N-ai ținut post? Nu-i nimic, nu toată lumea poate. Ai păcătuit? Ei, dacă îți pare rău și nu mai faci, Dumnezeu te iartă. Hai să zicem că, pe vremea comuniștilor, biserica fiind într-o oarecare măsură persecutată, și-ar fi îmblânzit strictețea pentru a supraviețui; dar chiar și înainte de război exista o anume îngăduință, dacă e să mă iau după ce s-a întâmplat în propria mea familie. Bunicul meu era ortodox, bunica era catolică, și catolică a rămas până la moarte; cu toate acestea, au fost cununați ortodox fără probleme, ceea ce n-a mai fost posibil acum câțiva ani, când o prietenă a mea s-a măritat cu un creștin de altă confesiune.
Dar iată ca vine Revoluția, și instantaneu Biserica devine instituția ce se bucură de cea mai mare încredere din România. Bisericile se umplu ochi, construcția de biserici, capele, paraclise ia un avânt nemaiîntâlnit nici pe vremea lui Ștefan cel Mare, că așa-i românul, cucernic, și toate astea înseamnă putere. Și iată că regulile se înăspresc, iată că Biserica începe să aprobe și să dezaprobe și cele mai mărunte aspecte ale vieții. Iată că fiul meu vine de la școală cu ideea că omul, dacă nu-și face șapte cruci când trece cu tramvaiul pe lângă biserică, nu-i bun creștin. Iată că nu se mai poate oficia o cununie între o ortodoxă și un luteran, ci bietul mire trebuie să treacă la ortodoxie dacă vrea să-și pună pirostriile. Evident că omul n-a acceptat; dincolo de încălcarea flagrantă a libertății, implicația evidentă că religia lui ar fi, cumva, inferioară, creștinism de mâna a doua, e de-a dreptul insultătoare. Așa că au rămas necununați până în ziua de azi, și zău dacă înțeleg cum poate fi asta o opțiune preferabilă, din punctul de vedere al Bisericii.
Și iată că asistăm la marea absurditate a funeraliilor lui Sergiu Nicolaescu, un alt pas către noi și noi culmi de progres și civilizație pravoslavnică. Pe vremea lui Ceaușescu, nu existau atâtea probleme. Bunicul meu, ortodox, a murit în 1983. Ca și unul din frații lui, și el a dorit să fie incinerat. Nu a existat nici o problemă să i se facă slujba religioasă. A fost incinerat, și apoi urna a fost îngropată, cu preot, pe locul de veci al familiei, și apoi i s-au făcut pomenirile de rigoare, ca oricărui creștin. De ce acum nu se mai poate?
Și-apoi, de ce n-ar fi acceptabilă incinerarea în tradiția ortodoxă? În slujba de înmormântare, pe care am avut din păcate ocazia s-o ascult de mult mai multe ori decât mi-aș fi dorit, în anii din urmă, se spune: ” și trupul să se dea Firii celei de Tine zidite”. Fire înseamnă natură, nu pământ. Natura, pe vremea părinților Bisericii, însemna între altele cele patru elemente ale filozofiei clasice grecești: Pământ, Apă, Aer și Foc. De altfel, Biserica a încorporat concepția despre lume a lui Aristotel în dogmele sale; și, din acest punct de vedere, cenușa face parte din elementul Pământ.
De altfel, e absolut logic ca tradiția mai veche a Bisericii să fie mai îngăduitoare. Oamenii mureau pe mare și erau aruncați în apă, sau dispăreau în război și rămâneau neîngropați, sau mureau prin pustietăți și erau mâncați de animale. Li se refuza oare o slujbă de înmormântare? Ba chiar, când nu se mai știa nimic despre vreun om, se întâmpla ca familia să-i facă toate rânduielile morților, chiar dacă omul respectiv poate o mai fi fost în viață. Și odată ce ai făcut slujba morților unui om ce a fost ars, din indiferent ce motive, cu ce drept o refuzi altuia?
Cât despre argumentul că trupul trebuie să învie în ziua de apoi: eu una mi-aduc aminte de o frescă cu tema Judecata de Apoi dintr-una din mânăstirile din Nordul Moldovei, nu mai știu dacă Voroneț sau Arbore. Erau pictați acolo îngerul cu trompeta și morții care se ridică din morminte. Printre aceștia se aflau și cei mâncați de animale, care ieșeau din boturi de urși, lupi, pești. Prin ce se deosebesc aceștia de cei mistuiți de flăcări?
Dar suprema absurditate pe care am auzit-o astăzi este asimilarea incinerării cu sinuciderea. Nu mai spun că subiectul e deosebit de spinos și nici măcar toate sinuciderile n-ar trebui puse pe același plan; de pildă, poate vreun om cu mintea întreagă să-i numească sinucigași pe acei bieți oameni care au sărit din turnurile gemene cuprinse de flăcări, pe 11 septembrie? Dar să numești incinerarea sinucidere e ca și cum ai spune că un mort e mai mort decât altul. O fi oare cadavrul îngropat mai viu? Stă oare sufletul în mormânt? Asta e oare doctrina ortodoxă? De ce ne mai numim creștini?
Că a venit mahalaua să-și strige iubirea de conformism și uniformitate și dorința de a-și poseda idolul la sicriul omului, nu e frumos, dar așa e mersul lumii. Gloata nu poate fi controlată, iar posibilitățile de a o educa sunt foarte reduse și necesită eforturi îndârjite, susținute și coordonate, ceea ce doar puține națiuni au fost în stare să facă, iar la noi nici măcar nu s-a încercat. Dar rățoielile mahalalei rămân ceea ce sunt, tentative de a târî înapoi în mocirlă pe cei care încearcă să evolueze, dacă nu primesc girul autorității. Grav este atunci când primesc acest gir. Grav este atunci când lideri de opinie, oameni de cultură, autorități spirituale spun da, așa e corect. Da, trebuie să ne conformăm cu toții tradiției, obiceiului, gurii lumii. Da, e corect ca atunci când cineva vrea să fie diferit, fără să încalce în vreun fel drepturile semenilor, să-l urmărim, să-l bruftuim, să-l huiduim, fiindcă e altfel, fiindcă nu ne ascultă, fiindcă nu e cum am apucat noi. Ce dacă n-a fost sicriul deschis? Și asta tot de tradiția Bisericii ține? Ce dacă văduva a purtat alb? Chiar până acolo am ajuns? Ca să nu mai spun că albul e culoare de doliu, nu numai în întreg Orientul, dar și mai aproape de noi: reginele Franței purtau doliu alb. Acuzați familia regizorului de semeție, dacă vreți, de aroganță, dar nu de lipsă de respect.
Dacă ar fi vorba doar de câteva sute de Mitici și Zițe incapabili de a înțelege opțiunea unui suflet sensibil, de artist, și relația lui specială cu frumusețea și simbolurile, n-ar fi așa grav. Grav e când auzi preoți și intelectuali dându-le dreptate. Grav e când vezi cum progresează un trend reacționar, chiar totalitar, printre cei ce ar trebui să ne fie călăuze spirituale. Nu că ar avea în vreun fel de suferit Sergiu Nicolaescu dacă niște minți înguste îi refuză o binecuvântare; n-au ei putere să hotărască în ce fel îl va primi Cel ce i-a dăruit talentul. Cei ce vor avea de suferit suntem noi. Dacă vom lăsa să ni se impună ce să facem și ce nu pe motiv de ”la noi așa se obișnuiește”, cu ce ne mai deosebim de Afganistan? Și acolo tot așa se gândește.

Alice Popescu