Caracteristicile vârstei de un an

Motto: Din fiinţa omului în devenire vor rezulta, ca de la sine,

punctele de vedere pentru educaţie.

R.Steiner

 

 

 

 

Primul an de viaţă este „colorat” de influenţe lunare şi se caracterizează prin manifestare a voinţei.

Începutul  vieţii omului se desfăşoară în sânul şi sub protecţia căminului părintesc. Copilul  este neajutorat şi total dependent de părinţi. Face mişcări necontrolate, ţipă, când îi este foame ori frig şi nu face decât patru lucruri: manâncă, doarme, ţipă şi ceva urât mirositor. Nu-şi coordonează ochii ori membrele, care se mişcă dezordonat. Nu ştie nici măcar să respire. După câteva săptămâni îşi priveşte o secundă mama şi-i face primul dar: un surâs. Chiar dacă mama ştie că nu este un zâmbet conştient şi n-a recunoscut-o, este prima întâlnire sufletească cu propiul copil. Surâsul  este omenesc şi semnul că avem un copil sănătos. Raportul somn-veghe se schimbă şi dacă în prima lună mai mult doarme, între 6 şi 12 luni raportul somn-veghe devine egal. Sugarul îşi descoperă propriul trup, mânuţele, care sunt prima jucărie apoi picioarele. Când suge, senzaţia se răspândeşte în tot corpul său şi sufletul său se deschide lumii. Apoi el cade într-o stare de somnolenţă, de calmă inconştienţă, ce durează până când foamea îl trezeşte.

În  primul an copilul are perfomanţe încredibile: la 5 luni îşi dublează greutatea de la naştere, la 5-6 luni stă în funduleţ, spre 8-9 luni învaţă să stea în picioare. Mai nou chiar mai repede, noile generaţii fiind deosebit de precoce în toate sensurile.

Mersul este expresie a voinţei şi izbândă spirituală. Verticalitatea ca expresie a condiţiei umane este cucerită la sfârşitul primului an. Felul în care învaţă să meargă ne dezvăluie omul de mai târziu, atitudinea lui de viaţă. Unii copii preferă să stea jos şi părinţii sunt cei care îi îmboldesc şi susţin să meargă, alţii se străduiesc singuri, cad, se ridică, dar nu se dau bătuţi până nu reuşesc să stea în picioare şi apoi să meargă.

Viaţa sufletească apare treptat şi dezvoltarea ei durează mulţi ani fiind puternic influenţată de mediul educaţional.

Copilul   depinde nu doar material ci şi sufleteşte de anturajul său căruia i se dăruieşte necondiţionat şi  în întregime, fără să aibe vreo modalitate de apărare. Cea mai importantă funcţie a sugarului este percepţia. Copilul se abandonează total mediului înconjurător şi putem spune că el este un organ de percepţie, organ senzorial. Toată activitatea lui este de fapt un imens interes pentru lumea înconjurătoare. Această curiozitate face parte din dorinţă, care e precursoarea voinţei. Voinţa e o dorinţă dirijată de Eu.

Copilul este practic un organ senzorial, în care  voinţa sub forma dorinţei este activă. R.Steiner vorbeşte despre  dăruirea religioasă  a  copilului şi de o religiozitate corporală.

Acestă dăruire face din copil o fiinţă care imită. Tot ce învaţă în primii 8-9 ani de viaţă copilul, se face prin imitaţie.  Intensitatea imitaţiei  variază după temperament şi caracter.

Imitaţia este mai degrabă dorinţa de a descoperi lumea. Inainte chiar de a fi capabil să imite, copilul asimilează enorm, o face inconştient şi de aceea impresiile sunt deosebit de profunde radiind în toată viaţa ulterioară, fiind bază ptr. experienţele conştiente.

                                                                                                                                        prof. Ileana Vasilescu

 

Bibliografie:

B.C.J.Lievegoed-Fazele de evoluţie ale copilului

Curs C.Bee- Copilul de la 0 la 7 ani şi culorile

R.Steiner- Antropologia ca bază a pedagogiei