Atitudinea adulţilor în perioada pubertăţii adolescenţilor

De noi ca oameni, ce se simt responsabili de direcţia evoluţiei culturii şi civilizaţiei, de noi ca părinţi, de noi ca societate, depinde dacă pubertatea e depăşită în mod pozitiv, evitându-se crizele şi îmbolnăvirile.

Toate crizele prin care trec adolescenţii sunt S.O.S.-uri lansate la adresa celor din apropiere, comunităţii din care fac parte‚ societăţii. Realizând că nu sunt încă independenţi, adolescenţii caută tot felul de experienţe.

Dar hrana sufletească (gânduri, sentimente), pe care ei o caută şi de care au nevoie, numai noi, adulţii le-o putem oferi pentru dezvoltarea lor sănătoasă şi armonioasă, pentru viitor.

Să nu ezităm să ne punem întrebări:

Ştiu ce se întâmplă cu copilul meu? Mi-am ajutat copilul în momentele critice? Ajutorul meu a fost stimulator sau i-a dăunat? Cum să-mi ajut copilul?

E de ştiut, că felul, în care trăim noi înşine şi problemele noastre, greşelile de educaţie pot provoca sau accentua crizele pubertăţii. Ne simţim responsabili. Dar oare ştim cu adevărat în ce constă responsabilitatea şi care sunt modalităţile de a-i ajuta pe adolescenţi? Nu putem nicicum transfera responsabilitatea aceasta asupra instituţiilor (şcoală), asupra societăţii sau asupra altor oameni: celălalt soţ, bunici, profesori, medici, psihiatri şi nu le putem cere să ne „scoată” copiii din criza puberală.

Atitudinea noastră educaţională este determinantă pentru dezvoltarea copilului nostru din chiar prima zi a vieţii sale. În perioada lăhuziei mama (şi tatăl dacă stă suficient în preajmă) capătă un „simţ”, care o face să ştie ce are nevoie copilul, ce se întâmplă cu el.

Această facultate (sensibilitate) poate şi trebuie să fie cultivată în continuare, diversificată, nuanţată. Dacă  se urmăreşte acest lucru în mod conştient şi din această sensibilitate se dezvoltă ulterior siguranţa interioară, care ne va ajuta în momentele critice, pe noi, pe adolescent.

Siguranţa de sine nu ne va scuti de greşeli, dar nu ne vom teme de ele (nu vom trăi cu teama de a greşi în educaţia copilului nostru, acea îndoială nefastă) şi le vom putea analiza autocritic, spre a acumula experienţă şi a învăţa.

Înconjurarea copilului cu o grijă excesivă plină de teamă îl face pe acesta nesigur în privinţa propriilor simţăminte, acţiuni, neputându-şi dezvolta un etalon sufletesc propriu. Atitudinea curajoasă, siguranţa de sine în ce priveşte educaţia copiilor îi ajută pe părinţi să sesizeze pericolele, devierile de la dezvoltarea normală, erorile, măsurile potrivite. Claritatea şi fermitatea afectuoasă în a judeca şi decide sub forma unei atitudini consecvente (exersate de părinţi în primii ani de viaţă ai copilului) constituie fundamentul secondării copilului în situaţii critice în scopul atingerii sănătăţii şi robusteţii sufleteşti a copilului. Aceasta este o parte din atmosfera sănătoasă, pe care un copil trebuie s-o trăiască acasă pentru a putea găsi mai târziu, în viaţă, el însuşi forţa lăuntrică, cu care să facă faţă împrejurărilor pozitive sau negative.

Dezvoltarea e un proces şi orice criză are etape premergătoare. Dacă suntem luaţi prin surprindere înseamnă fie, că nu cunoaştem teoretic fazele dezvoltării omului, dezvoltării propriului copil, fie, că n-am vrut sau n-am putut să recunoaştem fazele premergătoare crizelor puberale. În acest caz suntem responsabili de evoluţia şi rezultatul negativ al crizelor de la pubertate a copiilor noştri.

 Adolescentul  este oglinda fidelă a greşelilor noastre educaţionale, dar şi a reuşitelor,  a defectelor dar şi a calităţilor  noastre, a atitudinii noastre generale faţă de el, faţă de lume.

                                                                                                                                                         prof. Ileana Vasilescu

Bibliografie:  R.Steiner –Cunoaşterea omului şi structurarea învăţământului

                             Erhard Fucke-Linii fundamentale ale unei pedagogii a vârstei tinere

                            B.C.J.Lievegoed-Fazele de evoluţie ale copilului