Arta de a mustra (partea a treia)

Imaginea şi virtuţile ei. Cuvântul este optim folosit când evocă sau creează imagini. Tocmai aceasta este minunea imaginii: poate îngloba o cascadă de sensuri şi lucrează  şi independent de nivelul  înţelegerii noastre. Să folosim imagini, când vorbim, sfătuim sau certăm. Imaginea are multe virtuţi:

1. Nu manipulează şi respectă  libertatea individului,  trimiţând la un complex de înţelesuri (din care alege liber).

2. Luminează spiritual adică: este un pas spre înţelegere, aduce bucurie şi linişte prin adevărul şi frumosul conţinut.

3. Este lucrătoare în timp, astfel:  a) imediat, schimbând perspectiva subiectului-ţintă. b) adevărul şi frumosul lucrează, inperceptibil exterior, asupra spiritului, optimizându-l. c) subiectul-ţintă foloseşte el însuşi imaginea, povestea, pilda în alte situaţii,  multiplicând efectele, atât asupra lui, cât şi a celorlalţi; este ca o sămânţă din care creşte un spic întreg.

4. Este  frumoasă, asigurând acceptarea şi interiorizarea necondiţionată,  pozitivând;

5. Este subtilă, folosind simboluri, şi eficace, având vigoarea spiritului.

Manipularea şi liberul arbitru. Manipulare înseamnă să impui, ori să convingi pe cineva, să facă ceva, ce calcă liberul sau arbitru, ceva, în care tu ai interesul major, câştigul cel  mare. Povestea cu tâlc mă duce, pe mine, care vorbesc, te duce, pe tine, care asculţi, în pragul propriei cunoaşteri. Mustrând şi sfătuind prin imagine şi poveste, înlăturăm  barierele necunoaşterii, subiectivismului, propriilor limitări, îl apropiem pe omul respectiv de esenţe, el rămânâd  liber să aleagă. Limita dintre manipulare şi sfat ori mustrare este delicată şi rămâne o problemă de conştiinţă şi responsabilitate. Dacă o primă purificare a intenţiilor, nu este suficientă, sfătirea şi mustrarea prin poveste şi imagine impiedică orice manipulare şi respectă liberul arbitru al individului.

Povestea cu tâlc este  imagine complexă, care în formă alegorică,  spune adevăruri, care prezentate direct n-ar fi ascultate şi urmate,  pentru că ar fi percepute ca ,,morală”, cicăleală, etc.

Pelerinii. Doi pelerini mergeau pe drum. A izbugnit furtuna. Vântul le biciuia feţele cu gheaţă şi le şuiera lugubru pe la urechi. Înaintau foarte greu, aplecaţi în faţă, ca să nu-i dărâme vântul puternic, abia mişcându-şi picioarele. Dacă nu ajungeau destul de repede la refugiu,  mureau îngheţaţi. Cu inima cât un purice şi orbiţi de viscol, pelerinii ajung lângă o râpă şi aud, cu greu, strigătele unui om, care căzuse acolo. Cineva cerea  ajutor.

–Acel om este sortit morţii! Să ne grăbim ca să nu sfârşim ca el! A spus primul pelerin, continuându-şi grăbit drumul.

Al doilea pelerin,  plin de milă pentru sărmanul acela, a coborât în râpă şi l-a luat în spate. Era greu omul, dar pelerinul a urcat până la drum. Efortul foarte mare, l-a făcut să se încălzească şi chiar să transpire. Din cauza greutăţii şi a efortului nu mai simţea frigul. La câţiva paşi de adăpost s-a împiedicat de ceva. Era tovarăşul de drum, care îngheţase. Frigul îl ucisese?

Povestea cu tâlc este modalitatea optimă de a mustra spiritual.

prof. Ileana Vasilescu