Sărbătoarea ca nevoie spirituală 1

Se apropie sărbătorile de iarnă. Am vrea să trăim împreună cu familia spiritul Crăciunului. Ca să vieţuim spiritual Crăciunului este nevoie de o adâncă înţelegere a Evenimentului Naşterii Domnului, implucaţiile sufletesc-spirituale, o cunoaştere a tradiţiilor şi a ritualurilor specifice.

DEX-ul precizează: sărbătoare, sărbători, s.f. zi în care se comemorează sau se sărbătoreşte un eveniment important, oraganizându-se diferite serbări, solemnităţi, demonstraţii etc. Serbare, serbări, s.f. 1. faptul de a serba, sărbătorire; p.ext. manifestare cu caracter solemn, organizată cu scopul de a celebra un eveniment important; festivitate, petrecere. 2. sărbătoare.
Copiii noştri nu ştiu să petreacă… Cine să-i înveţe? Noi părinţii ar trebui să-i învăţăm sensul sărbătorii şi al petrecerii.
În om se manifestă concomitent două tendinţe: cea de integrare/ veneraţie, care este expresia Eului şi tendinţa de emancipare/individualizare, care este expresia egoului. Egoismul şi individualismul impregnează existenţa omului modern, care duce la extrem experienţele individualismului. Egoismul şi individualismul se regăsesc azi în filosofie: cogito ergo sum, în cunoaştere, unde explicarea devine opusul înţelegerii, în domeniul moral, în domeniul social, unde lupta pentru putere ia forme sălbatice, în economie, unde totul a devenit consum. Omul trăieşte încojurat de maşini, care oricât de perfecte nu pot dezvolta şi nu pot răspunde nevoii de simpatie şi comunicare . Maşinile izolează de Cosmos, ori îl fac pe om să se creadă Dumnezeu. Munca, în loc să fie şansă de înnobilare, a devenit abrutizare şi satanizare. Dumnezeu a dat creaturii sale munca pentru a se hrăni, pentru a se purifica, pentru a accede la sfinţenie. Munca abrutizantă, individualismul, beţia puterii, distrug legătura dintre om şi Cosmos. Iureşul senzual, nervozitatea, capriciul, amorul propriu, nerăbdarea, insolenţa, neliniştea, plictiseala, caruselul gândurilor, furtuna sentimentelor, depărtează pe om de spiritual, îl fac să piardă simţul momentului de graţie, care este sărbătoarea.
Sărbătoarea este una din marile taine ale societăţii patriarhale. Era un moment de trăire spirituală maximă. În viaţa cotidiană individul se confruntă cu întreitul blestem, care constituie drama conştiinţei: ideea limitelor, contradicţiilor şi mizeriilor propriului Eu, conflictul cu societatea prin concurenţa cu semenii, raportarea Eu-Lume, în care, dacă, nu suntem agresaţi, agresăm noi.
Numărul sărbătorilor a scăzut şi locul lor a fost luat de sărbătoririi convenţionale, instituite de la o zi la alta (1 Mai, 23 August, Sf. Valentin, Halloween). Convenţionalismul acestora omoară Spiritul Sărbătorii prin ridicol. Când sărbătoarea devine repaus, igienă sau muncă suplimentară, ea este golită de sens şi nu mai conectează la Cosmos. Într-un cuvânt, se înregistrează un declin al sărbătorii, iar omul modern suferă de inapetenţă şi incapacitate festivă, care atinge maximul atunci când individul începe să se teamă de sărbătoare. Scos din mecanismul precis al existenţei cotidiene, ce îi dă senzaţia că trăieşte, omul modern e îngrozit de sfârşitul de săptămână şi zilele de sărbătoare, când nu mai e şef, n/are agendă încărcată, termene, n-are ziar, nu mai trebuie să alerge şi nu mai e încojurat de acel „minunat” zgomot cotidian, care-l împiedică să rămână cu el însuşi …
Continuare în nr. viitor.